Despre rău, cu bine

Descopăr din ce în ce mai des în unii oameni o nevoie plăcută sau o plăcere necesară (luaţi oricare dintre variante, ideea de fond e că oricum ar fi, nevoie ori plăcere, e reală, deşi niciodată mărturisită) de a face rău, de a-i lovi pe cei de lîngă ei şi de a-şi clădi, pe necazul lor, o bucurie personală; aşa, ca o victorie secretă care să-i facă să-şi încleşteze dinţii de încîntare şi de ciudă totodată că nu-şi poţi manifesta euforia în văzul lumii. Dacă sînteţi fini observatori sau dacă nu sînt ei buni disimulatori, sigur i-aţi zărit, în diverse ocazii, afişînd sfidător un rînjet. E semnul că se declară mulţumiţi de ceea ce-au obţinut, iar grimasele lor seamănă cu strîmbăturile acelea voit răutăcioase, cu stop-cadru de vreo 10 secunde, pe care le-aţi văzut la unii actoraşi prin seriale proaste, unde trebuie să omori timpul cu ceva.

Celor care n-au însă intuiţia răului, adică nu-l pot depista atunci cînd acesta se îndreaptă înspre ei într-o formă sau alta, nu le rămîne decît o analiză post factum: de ce? De ce s-a abătut răul asupra lor? De ce nu şi-au dat seama din timp de ceea ce avea să li se întîmple? În fine, o seamă de astfel de interogaţii care sfîrşesc în procese de conştiinţă: se reevaluează stări, comportamente, emoţii, situaţii, din nevoia de a descoperi portiţa care-a lăsat răul să intre. Cîteodată, epuizaţi de-atîta efort, renunţă şi acceptă că răul ţi se poate întîmpla pur şi simplu. Dar parcă ajunsesem la concluzia că nu e aşa. Că răul nu intră niciodată în viaţa cuiva neinvitat, nu vine dacă nu există în locul spre care se grăbeşte ceva ce să-l atragă într-acolo. De cele mai multe ori, acel ceva e naivitatea. Naivitatea îi întărîtă pur şi simplu pe cei în care exista (latentă) nevoia sau plăcerea de a face rău. Nu trebuie să fie cine ştie ce fapte abominabile, dar, aşa cum văd eu lucrurile, orice acţiune care are drept urmare rănirea celui de lîngă tine e reprobabilă, indiferent de dimensiunea răului făcut; contează dacă e cu bună ştiinţă sau nu. Şi aşa mai apar încă două întrebări: e răul cuantificabil? Poate fi el evitat?

E greu să nu faci rău. Aş crede că e chiar imposibil. E greu să nu provoci suferinţă celui de lîngă tine. E mai greu chiar şi decît să iubeşti. Să nu faci rău înseamnă să-ţi ţii mintea trează pînă cînd, epuizat, cazi pradă somnului. Să nu faci rău înseamnă să proiectezi întîi în tine toate posibilele consecinţe ale tuturor acţiunilor tale şi să vezi care-ar fi repercusiunile asupra celor cu care interacţionezi. Vă daţi seama ce presupune asta, la ce chin perpetuu ar trebui să ne supunem? Introspecţie şi extrospecţie deopotrivă! Cu toate acestea, imaginarea unui posibil rău pe care să-l faci cuiva ar trebui să ne ajute să ne mai astîmpărăm, să ne mai îmblînzim pornirile. În cazul celor care putem să facem lucrul acesta, căci mai sînt şi cei predispuşi la rău, adică cei care nu se pot proiecta pe sine în ceilalţi – persoane intranzitive. Ei n-au tranzitivitatea răului pe care-l fac şi, prin urmare, nu pot simţi nici durerea celorlalţi, dar nici remuşcări pentru ceea ce au făcut.

Cum am spus la început, descopăr din ce în ce mai des în unii oameni o nevoie plăcută sau o plăcere necesară de a face rău. Dar am mai descoprit şi că răul, după ce-şi va fi satisfăcut toate poftele cu gazda lui temporară, se întoarce de unde a plecat. Spuneţi-i cum vreţi, pedeapsă divină, blestem, coincidenţă, superstiţie, dar cert e că dintre cei ce fac rău puţini scapă nepedepsiţi. Suferinţa li se întoarce, înmulţită şi asta n-ar trebui să ne bucure, ci dimpotrivă, să ne întristeze. Să ne întristeze, pentru că, în loc să le fie o lecţie de viaţă, în cele mai multe dintre cazuri suferinţa pe care-o îndură nu-i face decît să-i înăsprească şi să-i înrăiască şi mai mult. Răul se întoarce întotdeauna acasă, mai ales dacă n-a găsit şi-n tine potenţialul de a face pui. Adică se întoarce înapoi la cel care „l-a trimis pe teren”. Ştiţi zicala „Rău faci, rău găseşti!”, dar cred că ar fi fost mai corect „Rău cauţi, rău găseşti”. Şi oricum, te găseşte el pe tine, odată ce l-ai eliberat.

Şi din moment ce răul nu e deci nici măsurabil, nici evitabil, oare ce-ar fi dacă ne-ar preocupa, din ce în ce mai mult, binele?

Las’ să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.
N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

(Memento Mori, Mihai Eminescu)

Anunțuri

Un gând despre „Despre rău, cu bine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s