Dacă-i musai, trebuie!

Există două feluri de a trebui pe lumea asta: a-ţi trebui ţie şi a trebui celorlalţi. De cele mai multe ori, atunci cînd ne naştem, trebuim celorlalţi, mai ales celor care au decis să ne aibă şi pe noi, adică trebuim părinţilor noştri. Şi pentru că uneori unor părinţi le lipseşte simţul măsurii, trăiesc cu convingerea că trebuie să le trebuim întotdeauna. Sau, altfel spus, am fost făcuţi ca să le trebuim. Discursul lor – rostit, ce-i drept, mai rar în copilărie, fără întrerupere în adolescenţă şi, iarăşi, cu o frecvenţă mai redusă în prima şi, şi mai redusă, în a doua tinereţe – cum că „ei fac totul pentru noi” e o minciună. Sau, dacă nu e o minciună în totalitate, e un paravan: ne fac să ne trebuiască pentru ca, apoi, din nou, să le trebuim. O fi părînd logica asta întortocheată, dar e pe cît se poate de simplă: ne naştem pentru a deveni sprijinul lor la bătrîneţe. Şi, unii părinţi, pentru a se asigura că va exista vreun astfel de sprijin, toarnă mai mulţi copii, mai-mai unul dintre ei, mai slab de înger, va cădea şi în capcana asta. Oricum, mulţi dintre noi îşi consumă tinereţile încercînd să scape din laţul ăsta nenorocit, adică încercînd să-şi trebuiască mai mult sieşi şi mai puţin altora. Unii rămîn prizonierii unor părinţi care n-au avut înţelepciunea să facă pasul înapoi şi, mai mult decît atît, să le dea copiilor, pe lîngă pasul înainte făcut de capul lor, şi un şut în fund. Alţii totuşi reuşesc.

Dar să nu vă imaginaţi că dacă aţi ieşit (şifonat, că altfel nu se poate) din dilema trebuinţei părinteşti, aţi scăpat! Nu. Lumea e plină de pericole şi paraziţi şi imediat se găseşte un alt hematofag care să-şi înfigă bine colţii în carnea voastră fragedă şi să se adape, fără saţ, din sîngele vostru clocotind de tinereţe şi putere de muncă. Să vă feriţi de aceste specimene ca dracul de tămîie! Vor încerca să vă îmbrobodească, să vă cîştige cu false apologii, ungîndu-şi buzele cu miere pentru ca vorba să le pară mai dulce. Sfătoşi şi binevoitori, vă vor convinge de sprijinul lor, mirosind, întocmai ca o hienă hoitul din care căldura trupului încă nu s-a risipit, dorinţa voastră de a face, de a construi, de a fi. Omul potrivit la momentul potrivit, veţi fi gîndit… Nicicînd nechibzuinţă mai mare, pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, o să vă daţi seama de vicleşug şi iar veţi fi priozionierii lui trebuie şi trebuie. Dacă trebuie vine din afară, ca o sentinţă aprigă, de necontestat, să ştiţi că şi colivia fiinţării întru altul e bine ferecată, cu voi înăuntru. Dar dacă trebuie ţîşneşte dinlăuntrul vostru, ca un izvor care-şi găseşte drumul din măruntaiele muntelui spre suprafaţă, înseamnă că, în sfîrşit, plăcut şi necondiţionat, vă trebuiţi vouă înşivă. Nicicînd prizonierat mai dulce!

Anunțuri

4 gânduri despre „Dacă-i musai, trebuie!

  1. Frumos spus ”dilema trebuinței părintești”. Eu din păcate mi-a dat seama prea târziu de capcană…Am încercat să fac un singur pas, unul micuț, în direcția propriei mele trebuințe și reacția a fost mai mult decât radicală. Acum trăiesc într-o stare de duplicitate care mă dezgustă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s