Viaţa mea

Sursa: wordsart.wordpress.com
Sursa: wordsart.wordpress.com

Viaţa mea înseamnă o mîţă şi cîteva persoane. Asta-i tot. Cînd e vorba de ei, nimic altceva nu mai contează: nici loc de muncă, nici cine ştie ce contract nemaipomenit, nici bani, nici concedii, nici excursii, nici oameni, nimic, nimic, nimic. Ei sînt totul, sînt totul meu. Din ei mă compun şi mă descompun de fiecare dată cînd unul dintre ei face pasul înainte. Pînă acum l-au făcut doi. Unul într-un început de octombrie, cînd eu eram prea copil să-mi dau seama ce-a fost durerea aia pe care-am simţit-o pe dinăuntru, ca o smucitură neaşteptată, iar celălalt într-un început de decembrie, după ce mi-a cîntat la telefon – şi nu e o metaforă! – despărţirea. Tot ce simţeam pentru ei s-a reîntors, ca un reflux, în mine şi apoi s-a revărsat, tăcut, în ceilalţi. Ceilalţi care-au rămas. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu înţelepciunea, aproape sînt convins că n-are, dar cu cît înaintez în vîrstă îmi dau seama, din ce în ce mai conştient, de două lucruri: că din ce în ce mai puţini oameni încep să conteze pentru mine şi că, dintre toate amintirile care s-au strîns ca-ntr-un sertat în mintea mea, din ce în ce mai puţine încep să le echivaleze, ca intensitate a trăirii, pe cele pe care le am alături de cei care mi-au umplut şi-mi umplu viaţa. Dar viaţa mea se scurge, ca nisipul dintr-o clepsidră, pentru că se scurg din ea cei care-o compuneau. Rămîne golul, golul ăla de sticlă, prin care poţi vedea ca-ntr-un ochi de apă limpede. Rămîne neputinţa. O neputinţă care nu se poate materializa şi căreia vrei cu ardoare să-i găseşti o formă tocmai pentru a-i putea pune capăt. Ce şi cum să faci să oferi mîngîiere unor fiinţe din ale căror trupuri ştii că viaţa se scurge încet, încet pentru că sînt prea bolnave şi prea slabe ca s-o mai ţină acolo? Să nu poţi răspunde la întrebarea asta. Asta-i neputinţă în stare pură.

Mi se scurge viaţa pentru că se scurg din ea cei care-o umpleau; şi mi-am dat seama că eu nu ştiu să funcţionez în afara lor. Sînt o dublură a propriei mele fiinţe, sînt ca oglinda unui copil care-a desfăcut o jucărie şi a rătăcit din piesele de rezistenţă. La o eventuală reasamblare, nimic nu va mai funcţiona ca înainte.

Anunțuri

6 gânduri despre „Viaţa mea

  1. Eu una totusi sper sa ajunga in New York Times! Acum chiar nu ma pot abtine,excelent blogul pentru cei care au timp,totusi si cei care nu au sa-si faca!
    Mi-au reinviat in minte atat de multe amintiri parca ascunse de mine de frica emotiilor pe care le simt si asta doar „sacrificand” jumatate de zi din vacanta pentru a citii mare parte din acest blog. Va multumesc domnule profesor.

  2. Ne căutăm cu ardoare în fiecare om întîlnit. Îi îndrăgim pentru că începem să găsim cîte o parte din noi în… ei. Nu mai poate fi nimic frumos în afara lor pentru că asta ar însemna să dăm la o parte ceva din noi, ori asta e rană, e durere, e un fel de „jupoi al sufletului”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s