Despre nesfîrşitele începuturi

Nu sînt în stare să termin nici un text. Scriu o frază, cel mult două şi dau înapoi. Asta mi se întîmplă de mai mult de-o săptămînă, cam de cînd mi-am propus să revin cu scrisul pe blog. Am recitit cărţi care, prin natura lor, mă provoacă la scris. Degeaba. M-am uitat la televizor, care are darul să mă enerveze teribil. Nimic, nici măcar triunghiul amoros Bahmuţeanu – Prigoană – Zăvoranu nu m-a „mişcat”. Am închis şi atît. Şi, previzibil, nici textul ăsta n-am să-l termin pentru că pur şi simplu, după cum deja am zis, nu mă simt în stare. Mi-e teamă că şi începuturile celelalte (de texte) o să rămînă aşa, sub forma unor semne de întrebare asupra unor probleme care mă frămîntă. Pentru că nu ştiu dacă voi reveni vreodată asupră-le, le aştern aşa, dezlînate, fără să atribui o logică anume. Ea există, însă mi-e lene să o scot la iveală:

(1) Am hotărît că în ţara asta nu mai vreau să fac nimic din ce nu merită (efortul). Ţara asta e ţara „la limită”, unde dacă vrei să faci ceva mai mult ţi se oferă două palme peste ceafă, ca să ţi să amintească unde ţi-e locul. Desigur, progresul există, dar de cele mai multe ori numai în cîrdăşie cu cei care deţin şi pîrghiile pentru a obţine aşa ceva, deci printr-un fel de prostituare a moralităţii, de îmbrăţişare a unei pecabilităţi de împrumut.

(2) Am citit undeva că oamenii care se simt în siguranţă din punct de vedere afectiv, cei care consideră că întotdeauna se găsesc şi soluţii pentru problemele care pot apărea, cei care se simt la adăpost în faţa primejdiei (afective, sociale sau de altă natură) au şi capacitatea de a acţiona altruist sau să dea dovadă de generozitate faţă de străini. La polul opus, cei care trăiesc într-o stare permanentă de instabilitate afectivă, oamenii care nu sînt siguri pe valoarea şi competenţele lor au tendinţa de a fi acaparanţi în puţinele relaţii pe care reuşesc să le închege cu semenii lor.

(3) Sînt oameni care nu merită nici măcar o secundă (din) compasiunea celorlalţi.

(4) Deşi ţin uşa de la bucătărie închisă, mirosul de nuci şi mere coapte învelite în aluat frumos crescut şi rumenit s-a strecurat pînă în sufragerie. Ce-i drept, l-a ajutat şi tîmplăria proastă care aduce orice adiere de vînt de-afară şi-n casă. Toată vara, cît a fost caniculă, mai mare dragul. Acum, cînd frigul ăsta umed s-a instalat, parcă nu-i mai văd nici un avantaj. Şi mai e şi plăcinta… Şi paharul de vin la care visez de cîteva ore… Împreună vom petrece o seară minunată, după o zi de lene plăcută.

(5) Încet, încet, viaţa mea începe să se schimbe. N-am atîta intuiţie ca să pot şti dacă în bine sau în rău, dar asta prea puţin contează. Dacă va fi în rău, nu-i bai, sînt obişnuit. Dacă va fi în bine, s-ar putea să-mi şi placă. Aşadar, important e doar că se schimbă.

(6) Am văzut azi-dimineaţă un album cu fotografii din tinereţea mea. Şi, în loc să fiu nostalgic faţă de anii aceia frumoşi, aşa cum ar fi trebuit, ideea de tinereţe mi-a stîrnit repulsie. Poate pentru că nu mă mai simt tînăr.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s