Cine nu mai are bunici… să-i viziteze!

Drumul către cutia amintirilor

De-o vreme, tot privesc înapoi. Nu cu regret, ca şi cum aş fi făcut ceva greşit, ci mai degrabă însoţit de-o curiozitate ce parcă mi-a lipsit atunci cînd aş fi avut nevoie de ea. Privesc înapoi nu către mine, cel de acum, ci către locurile unde copilăria mi-a fost mai dulce ca mierea în fagure: în  ograda bunicilor, unde, întins pe pietre la soare, ca o mică şopîrlă, îmi încărcam bateriile pentru şotiile ce urmau. Săptămîna trecută m-am regăsit în aceeaşi ogradă, dar fără chef de-a sta la soare, ci căutînd cu disperare umbra cea mai deasă. De acolo, la adăpostul răcorii, am privit înapoi către scumpii bunii mei şi am rămas întrebîndu-mă dacă eu încă sînt al lor aşa cum mi-au fost ei mie ai mei. Cu creionul minţii repede le-am redesenat chipurile, însă n-am reuşit să le dau şi glas, ca să pot auzi, din gura lor, convingător, că da şi că de acolo de unde-or fi mă văd şi mi-au înţeles absenţa de aproape cinci ani. Aşa că i-am căutat acolo unde i-am lăsat şi la ultima noastră întrevedere, cînd le-am spus, în gînd, că dorul de ei n-o să-mi treacă niciodată. Mi s-a părut atunci că simt cum se bucură de lumina pe care le-am adus-o şi cum chipurile lor şterse îşi recapătă contururile de odinioară, în amintiri atît de vii încît, în alte circumstanţe, m-aş fi bănuit că mi-am pierdut minţile, vorbind sau umblînd în dodii. În cîteva secunde, am întors înapoi ani pe care nu mi i-aş mai fi dorit să fi trecut şi care m-au purtat unde n-aş fi gîndit niciodată că n-aş fi vrut s-ajung.

Mi-am amintit cum ne făceau cu mîna de fiecare dată cînd plecam de la ei, din faţa porţii pînă la colţ la tanti Aurica, unde maşina noastră nu se mai vedea. Sărmanii, cu oasele grele şi bolnave, îşi sprijineau cotul mîinii drepte în palma făcută căuş a mîinii stîngi, ca să ţină pasul cu noi, zburdalnicii, care dădeam din mîini neîncetat. Mi-am amintit de o copilărie parfumată şi al cărei miros încă se mai păstrează în odaia cea mare, unde n-aveam voie decît însoţiţi, ca să nu facem stricăciuni, că în rest ne furişam singuri, în cămara unde găseam întotdeauna canta plină cu apă proaspătă şi boţul de brînză aburindă, prins mereu lîngă ciur, în lada cu aşternuturi curate şi scăldate în parfum de brad, în şopru, unde era tejgheaua pe care bunicul găsea întotdeauna cîte ceva de meşterit sau în lădoiul cu făină, unde se chinuia bunica să ţină capacul ridicat şi să strecoare făina pentru mămăliguţă sau să dea mîncare la păsări…

Aş fi rămas aşa, agăţat de gardul cimitirului, cu amintirile inundîndu-mă în soarele dogoritor dacă suflu-mi, ca un şarpe viclean, nu mi s-ar fi încolăcit fix în gît, refuzînd să mai iasă afară fără ca să eliberez şi cele două lacrimi reţinute bărbăteşte într-un colţ de ochi. Aşa că am plecat. Am plecat însoţit de liniştea lor, linişte care m-a însoţit întotdeauna: liniştea lor din timpul vieţii cînd, aşezaţi pe prispă sau în casă, pe pătuţ, rosteau cuvintele măsurat, cam cîte credeau ei că ar fi necesare, iar apoi se scufundau într-o tăcere pe care noi, copii, o puneam pe seama bătrîneţilor lor sîcîitoare; liniştea lor din timpul ăsta etern al morţii cînd ei continuă să îmi vorbească, tot în cuvinte puţine, dar parcă mai de preţ ca oricînd. Caut să-nvăţ din liniştea lor, să o deprind, să o vorbesc şi eu. Şi cum lecţiile sînt abia la început, cred că tot ce trebuie să fac e să-i vizitez mai des.

Anunțuri

9 gânduri despre „Cine nu mai are bunici… să-i viziteze!

  1. intr.adevar Miti e foarte emotionant acest articol si ai reusit sa ne porti cu gandul la anii frumosi ai copilariei, la vacantele petrecute la scumpii nostri bunici, care din pacate azi nu mai sunt printre noi decat cu amintirile…multumim!!!

    1. Ah, deci misiune îndeplinită! Mă bucur că v-am făcut să vă gîndiţi, chiar dacă pentru cîteva secunde, la dragii voştri bunici. Cred că merită ca măcar în fiecare zi, printre lecturile statusurilor de pe Facebook, să ne gîndim şi la ei. 🙂

  2. M-ai facut sa plang…de nostalgie, de tristete.. M-am regasit in fiecare rand pe care l-ai scris. Nici eu nu mi-am vizitat bunicii de multi ani ( la cimitir) si asta din cauza imprejurarilor dar cunosc acel sentiment de a vrea sa le fii aproape. Nu toti insa au avut sau au norocul sa aiba acei bunici a caror scumpa amintire sa le ramana i minte si suflet pentru totdeauna.
    Felicitari pentru blog!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s