De ruşine n-a murit încă nimeni

Cînd o studentă din lista de contacte de pe Facebook mi-a trimis un mesaj să mă întrebe dacă am primit şi evaluat (pozitiv) o temă de-a sa, am socotit gestul o neruşinare, mai ales că pentru dialogul cu ei, studenţii, pusesem la dispoziţie o altă adresă de contact. Mîhnit, i-am reproşat că a confundat canalele de comunicare şi că ar fi trebuit să înţeleagă faptul că, pentru mine, Facebook-ul reprezintă un spaţiu în care mă delimitez (în anumite limite) de calitatea mea de cadru didactic. Pe site-ul de socializare nu ţin prelegeri, nu dau lecţii nimănui, nu fac prezenţa, ci pur şi simplu socializez cu acei oameni cu care nu am timp să mă întîlnesc faţă în faţă pentru un schimb de idei. În fine, tînăra a înţeles numaidecît, mai ales că-i retrăsesem şi statutul de friend printr-un simplu click, şi a revenit la căile de comunicare stabilite, prin comun acord, la începutul anului universitar.

Mi-am amintit de păţania de mai sus pentru că mă pregăteam să scriu un text despre ruşine şi, evident, lipsa ei, iar gestul studentei care, cum ar veni, a dat buzna peste Facebook-ul meu mi se păruse atunci o neobrăzare de neacceptat. Dar oare ce-o mai fi ruşinea în ziua de azi şi, mai ales, la ce foloseşte?

Aşa cum se vede de la televizor şi, din păcate, nu numai, de acasă nu mai învaţă mai nimeni despre simţul măsurii. Unul dintre primele sfaturi pe care mămicile grijulii le dau copiilor lor e să lase ruşinea deoparte dacă vor să ajungă undeva [departe]. În ziua de azi, mămică dragă, trebuie să ai curajul să spui ce vrei, fără jenă, că cei care n-au spus n-au făcut nimic cu viaţa lor. Tu trebuie să fii curajos, să nu te laşi intimidat de ceilalţi şi să-ţi susţii punctul de vedere. Cu mici variaţiuni, cam aşa sună îndemnul părintesc, întipărindu-i în mintea în formare a copilului că e ruşine să-ţi fie ruşine, că cel ruşinos e, din punct de vedere social, un retardat, că paşii în viaţă se fac apăsat, cu încredere şi fără teamă.

Victor Ponta

În umbra acestor sfaturi a crescut probabil şi copilul Victor Viorel Ponta, care, lipsit de orice ruşine, îşi arogă în cursul vieţii distincţii şi titluri pe care, în realitate, nu le-a primit şi nu le deţine, aşa cum s-a întîmplat cu masteratele din Catania şi de la Oxford. Mai mult decît atît, cele pe care le deţine au fost obţinute unul (de Doctor în Drept) printr-un plagiat cert şi celălalt (de prim-ministru) printr-o presupusă uzurpare. Mare descoperire n-am făcut, ştie toată lumea că politicienii nu au ruşine, că nu trece zi fără ca aceştia să nu fi minţit măcar o dată, să nu fi făcut cel puţin o promisiune deşartă. Ba chiar am putea spune că politica este de neconceput în afara minciunii şi nesimţirii. Cu regret şi indiferent cît ne-am dori, n-am putea însă spune că minciuna şi nesimţirea nu sînt de neconceput în afara politicii. Au invadat orice instituţie, şi-au înfipt bine rădăcinile în orice mediu, justiţie, academie, familie, religie etc., fără prea multe speranţe că s-ar mai putea face ceva. Bunăoară, copilul Ponta n-a ajuns ceea ce este fără complicitatea involuntară a acestora şi poate n-am fi aflat niciodată că teza sa de doctorat are peste 80 de pagini copiate din altă lucrare, că n-a fost niciodată masterand nici la Oxford, nici în Catania dacă n-ar fi ajuns şi prim-ministru. Mulţi (din mediul academic mai ales) aşteaptă acum un soi de demisie (de onoare?) care nu mai vine, pentru că ceea ce domnia sa a făcut (şi, cum nu-mi place politica, mă refer strict la componenta universitară, academică) este o ruşine pentru noi toţi. Însă din cîte ştiu eu şi aşa cum sugerează şi dicţionarele (vezi DEX), ruşinea e cel mai adesea asociată unui sentiment penibil de sfială, jenă provocat de un insucces sau de o greşeală. Cu alte cuvinte, întîi trebuie să ştii, dar mai ales să înţelegi că ai greşit, pentru că, altfel, nu are nici cum să-ţi fie ruşine. Or, de data aceasta, chiar nu cred că e cazul.

Andrea Fabra

Nu mi-aş fi dorit să politizez textul de faţă, dar nici nu puteam trece pe lîngă cele mai evidente exemple de obrăznicie deliberată, de neruşinare în stare pură ca şi cum n-ar fi existat. Ca să vă conving că nu-s părtinitor, vă mai dau un exemplu, foarte recent, dar nu din politica românească, ci din cea spaniolă. În momentul în care primul ministru spaniol Rajoy anunţa zilele trecute noi măsuri de austeritate care-i vizau şi pe şomerii de acolo, deputatul PP Andrea Fabra (deci al unui partid de dreapta) a început să se bucure cu o frenezie bolnavă, strigînd către masa de şomeri a Spaniei „¡Qué se jodan!”. Asta înseamnă, într-o traducere… de bun simţ, că i-a cam trimis dracului pe toţi. Într-o traducere adaptată şi interpretată (recte corelată şi cu isteria de moment a doamnei/ domnişoarei deputat), le-a transmis şomerilor că, prin măsurile luate, i-a cam futut pe toţi.

***

PS 1: Imaginaţi-vă o frumoasă grădină de zarzavat, cu de toate, într-o zi caldă de vară. După o ploaie, dacă nu e nimeni care să grijească de straturi, cel mai bine se dezvoltă buruienile. La noi, de-o vreme e caniculă, dar tot degeaba.

PS 2: Ruşinea nu se predă la şcoală, la orele de diriginţie sau cultură civică, aşa cum ar putea crede unii. Ruşinea e ca meseria care se fură, numai că trebuie să mai existe şi cineva care să o practice.

PS 3: Dacă întîmplător citeşte acest text, i-aş transmite studentei obraznice care mi-a trimis acel mesaj pe Facebook că am exagerat şi eu şi aş vrea să ştie că o invit să ne împrietenim din nou.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s