Cui îi (mai) foloseşte lucrarea de licenţă?

Urmează masterul!

În scurta mea activitate la catedră (şapte ani de-acum), am coordonat lucrări de licenţă în doi ani universitari consecutivi. Mi-au fost de ajuns. Dar nu pentru că ulterior n-aş fi avut studenţi cu care să-mi fi dorit să colaborez la elaborarea tezelor lor (slavă Domnului, încă există!), ci pentru că – şi mă bucur că s-a întîmplat atît de repede – le-am constatat inutilitatea. Să ne întrebăm la modul cel mai serios: cui îi mai foloseşte lucrarea de licenţă? Profesorului coordonator? Studentului? „Sănătăţii” mediului academic? Nu, nu şi nu. Unde răspunsul este da, am convingerea că este vorba de excepţii.

Din clipa în care învăţămîntul superior s-a transformat în învăţămînt de masă, însemnătatea lucrării de licenţă a început să scadă, puţin cîte puţin, ba în ultimii ani ceva mai repede. Pînă cînd (astăzi adică) a ajuns să nu mai semnifice aproape nimic. Ştiu (şi din auzite, dar şi din experienţe proprii) cazuri cu lucrări de licenţă cumpărate şi prezentate apoi ca fiind creaţie proprie, am fost „ofertat” să scriu lucrări de licenţă sau rugat să verific dacă o anumită lucrare e „potrivită” domeniului de studiu în care urma a fi susţinută. De asemenea, ştiu şi cazuri cu lucrări de licenţă muncite pînă aproape de epuizare şi care arată mai bine ca nişte teze de doctorat (şi nu mă refer la acelea care ies la iveală, tot mai des, în ziua de azi!), cu studenţi care, cunoscînd şi permiţîndu-şi şi calea uşoară, au ales totuşi calea cea grea, poate de propriul lor drag, de dragul unui profesor drag, de dragul părinţilor sau, deşi mai greu de crezut, poate chiar de dragul mediului academic. Dar cum vă spuneam şi mai sus, acestea din urmă sînt, cred eu, excepţii.

Merită efortul?

O lucrare muncită, după toate rigorile şi cutumele specifice spaţiului universitar, înseamnă însă mult prea puţin în comparaţie cu una luată sau primită de-a gata, contracost. Colcăie Internetul de oferte de lucrări de licenţă la comandă, la care – culmea! – cumpărătorul poate primi şi garanţie! Bănuiesc că există şi cerere, mai ales în zona învăţămîntului la distanţă, unde e foarte greu să controlezi starea lucrurilor în această privinţă… Să nu-şi mai imagineze nimeni că toţi cei care fac o facultate ştiu şi să scrie! Nu o lucrare de licenţă, ci să scrie, în general. Să lege cuvinte în propoziţii, propoziţii în fraze, fraze în paragrafe compacte şi care, pe deasupra, să mai conţină şi idei, idei care, pe deasupra, să mai fie şi proprii, originale. Ca să nu mai zic de cercetarea cu metodă ştiinţifică, aleasă în acord cu cerinţele şi particularităţile domeniului de studiu…

Nu caut vinovaţi; ce ştiu sigur e că existe victime: studenţii din an terminal care, pe lîngă faptul că trebuie să răzbată şi prin ultima lor sesiune de examene, trebuie să elaboreze şi un gen de lucrare cu care nu s-au mai întîlnit niciodată şi despre care nu le-a spus mai nimeni mare lucru (da, există întotdeauna posibilitatea să înveţi singur, dar nu mulţi pot, ştiu şi vor să fie autodidacţi). Unii sînt speriaţi, şi-au tocit coatele prin biblioteci, au pierdut nopţi în şir, au citit nenumărate volume pînă să ajungă la bibliografia ideală, au scris şi rescris pagini întregi, pentru ca lucrările lor să fie cît mai bune. Alţii sînt relaxaţi, licenţa e „ ca şi rezolvată”, şi tot ce mai au de făcut pînă la susţinere este să mimeze, în faţa colegilor din prima categorie, stresul, neputinţa, teama şi epuizarea. Au în comun emoţia din ziua examinării şi bucuria, tristeţea ori nepăsarea care vor urma notei obţinute. De cele mai multe ori, toată lumea scapă „teafără” din această „confruntare”, impostorii pierzîndu-se încet printre ceilalţi. La urma urmei, cearcăne au şi unii, şi alţii, chiar dacă motivele sînt diferite. Dar profesorii nu pot să ştie asta: coordonînd prea mulţi studenţi, nu pot urmări pas cu pas evoluţia fiecăruia cu tema de studiu, ce au scris, cînd au scris, de unde au scris. Cu alte cuvinte, n-au timp şi cum să le ceară socoteală, acceptă să vadă lucrările la sfîrşit, pentru o evaluare… de ansamblu.

Consultaţiile, un deziderat

Vă spun din experienţă, un cadru didactic poate coordona cam cinci studenţi (cel mult zece, dacă, să zicem, îşi va sacrifica şi o parte din perioadele pentru somn), prin aceasta înţelegînd să citească fiecare capitol în parte al lucrărilor aflate sub îngrijirea sa, să aibă discuţii şi întîlniri constante cu fiecare student în parte, în care să le ofere acestora toate lămuririle de care au nevoie etc. etc. etc.. Fireşte, pentru asta ar fi nevoie nu doar de profesori conştiincioşi, ci şi de studenţi conştiincioşi. Sau ar fi nevoie de mai mulţi profesori şi mai puţini studenţi, pentru că, aşa cum arată acum departamentele şi facultăţile noastre, numărul de studenţi e mult prea mare în raport cu numărul de cadre didactice abilitate să coordoneze proiecte de acest gen.

Lipseşte o dezbatere reală aici: înlocuim examenul de licenţă cu altceva? Cu ce? Îl „eliminăm” de tot? Sau poate introducem din timpul facultăţii şi o disciplină, două, care să pregătească studentul şi pentru elaborarea lucrării de licenţă, vorbindu-i despre metode şi tehnici de cercetare? Sau poate rămînem la varianta „merge şi-aşa”? Nu ştiu, eu doar aştept, cu nedisimulată nerăbdare, anul universitar în care să revăd examenul de licenţă ca pe un moment util şi absolut necesar în evoluţia unui tînăr om. La întrebările de mai devreme n-am un răspuns „corect”, însă, de la o vreme încoace, am constatat că în forfota asta permanentă a găsirii formulelor ideale pentru examenele de capacitate/ bacalaureat/ admitere la facultate şi absolvire, a aflării cum trebuie să examinăm, am uitat ce anume examinăm. Lucrarea de licenţă – ca şi bacalaureatul, de atlfel – s-a transformat într-o formalitate ce trebuie îndeplinită şi în baza căreia se deschid porţile către o altă formalitate, masterul. Recent, prim-ministrul României ne-a arătat că, dacă ne dorim cu adevărat, porţile nu se vor închide niciodată.

Anunțuri

15 gânduri despre „Cui îi (mai) foloseşte lucrarea de licenţă?

  1. Poate că ideea aceasta de „licența trece ca și cum nici n-a fost, vei vedea că se termină mai repede ca o injecție și nici nu doare” ne-a fost inoculată încă de la primele întîlniri cu mediul academic. Și poate că (repet, „poate”) cei care ne-au inserat această idee sînt chiar cadrele didactice cărora tilul de „profesor coordonator” nu le servește decît pentru a le mîngîia mîndria, nicidecum pentru a și-l onora.
    Repet, „poate”.

    1. Ah, de-ar fi fost măcar o chestiune de mîndrie… 🙂 Răspund din „tabăra” profesorilor, dar textul de mai sus e o opinie personală. Aşa cum ziceam, nu vreau să găsesc vinovaţi, pentru că ăştia sînt cel mai uşor de arătat cu degetul. Pe mine mă înspăimîntă încotro mergem şi, în consecinţă, mă gîndesc, din ce în ce mai serios, la o eventuală reconversie (profesională).

      1. Eu găsesc vinovaţi: profesorii care, intimidaţi de faptul că facultatea unde profesează trebuie să aibă un anumit număr de absolvenţi pentru a primi, în continuare, bani de la buget, permit studenţilor agramaţi (sau doar idioţi) nu doar să ajugă pînă în ultimul an de facultate, ci şi să-şi susţină cu brio lucrarea de licenţă. Analfabeţii şi loazele ar trebui să rămînă cu 8 clase. Punct.
        Dar niciun profesor din ţara asta nu va avea curajul să nu „treacă” studenţii. În fond, pentru orice facultate, STUDENT = BANI.
        Îmi pare rău, Adrian, dar e o realitate tristă: doar PROFESORII permit ca oricine să aibă o diplomă (sau mai multe) în sertar!

        1. Diana, te salut!

          Tu te referi la o chestiune mai complexă şi la un rău mai greu de eradicat. Crede-mă, mie îmi pare şi mai rău de realitatea tristă la care faci referire. Pe mine mai degrabă mă preocupă găsirea unei soluţii pentru această chestiune particulară a lucrării de licenţă.

          Cît despre remarca STUDENT = BANI, în ceea ce mă priveşte, nu m-am raportat niciodată astfel la studenţii mei (bănuiesc că profesorii de liceu pot să o facă, mai ales cei care oferă meditaţii acasă, în particular). Mai mult, ironic chiar, dacă m-aş raporta astfel şi, avînd în vedere salariul pe care îl am, nu mai ştiu de cine ar trebui să-mi fie milă mai tare 🙂

          1. Nu, nu, Adi, m-ai înţeles greşit: studentul înseamnă bani pentru decanat, pentru rectorat, nu pentru individul de la catedră. Şi nu-mi spune că nu cunoşti cazuri în care a existat indicaţia clară, venită „de sus”, ca (toţi) studenţii să promoveze anul… :D.

            Cît despre licenţă… cred că trebuie să pornim de la chestiunea „complexă” pe care o aduceam eu în discuţie. Cînd vor exista numai STUDENŢI care să merite majusculele cu care „ţip” eu aici, atunci vom vorbi şi despre licenţa lor.

            Între timp, o mulţime de indiuvizi termină o facultate. Dacă profesorii (mă rog, statul, sistemul şi cine-o mai fi de vină) i-au lăsat să ajungă pînă acolo, de ce ne-am mai mira de calitatea lucrărilor de licenţă?

            Cînd vor exista doar studenţi evaluaţi CORECT pe baza competenţelor lor REALE, atunci şi mascarada licenţei se va transforma într-un subiect serios. Pînă atunci…

            PS: Nu-i atît de greu să înveţi să scrii o lucrare de licenţă. Pînă la urmă, dacă nu-ţi sînt străine regulile de scriere academică, e chiar floare la ureche. Iar cum arată o lucrare academică ar cam trebui să ştie orice student care citeşte şi altceva decît Can Can.

            PPS: Reprofilează-te, da. Alege altă ţară :D.

  2. Salut
    Se numeste finantarea per capita si de dragul ei facem toti compromisurile astea. Ne zbatem de la clasa 0 la clasa 20, aruncam vina de sus in jos si de jos in sus.
    Profesorii de gimnaziu critica invatatoarele, profesorii de liceu (eu!) ii critica pe cei de gimnaziu, profesorii din universitar ne cearta (m-am inclus) ca-i lasam sa termine liceul si sa ia bacul… si toti criticam LEN ca a desfiintat invatamantul profesional si obliga scolarizarea de 10 ani. Suntem in cerc vicios, invatamantul traieste si el brambureala generalizata a societatii romanesti.
    Care-s solutiile? Ar fi dure, dar daca am fi rigurosi si neinduratori, jumatate ar trebui sa ne cautam de lucru in alta parte – multi n-au ce cauta in scoala. Sau un invatamant finantat ca-n Finlanda (asta e din categoria SF-urilor).

    1. Bună, din nou!

      Am fost un an şi la o universitate spaniolă. Fireşte, nu-i Finlanda, probleme sînt, nu le duce nimeni lispa, dar, dincolo de toate, existau nişte limite peste care nu se trecea. OK, sîntem într-un cerc vicios, nu spun că nu, dar şi cercul acela nu s-a desenat singur. Eu cînd am intrat în „sistem”, am fost pus direct în interiorul cercului, nu m-a întrebat nimeni dacă nu-mi convine sau dacă aş vrea să schimb ceva. Bine, la drept vorbind, nici nu ştiam eu mare lucru atunci… În fine, eu cred că un prim pas spre înapoi la normalitate s-ar putea face, în chestiunea de faţă, regeneralizînd examenul (scris) de licenţă. Cel puţin mai reducem din plaga asta a falsului intelectual.

  3. „Cândva, universitatea era o universitate de elită. Se orientau spre ea numai fiii de licenţiaţi. Cu rare excepţii, cine studia avea tot timpul la dispoziţie. Universitatea era concepută pentru a fi urmată cu răbdare, un pic de timp pentru studiu şi un pic pentru „sănătoasele” petreceri goliardice ori, mai curând, pentru activităţi în organisme reprezentative.”

    Aşa spunea Umberto Eco în „Cum se face o teză de licenţă”. O spunea chiar de la început, parcă simţind ce degradare urmează. Ar fi bine să o citească şi studenţii şi profesorii şi absolvenţii de liceu care vor să facă o facultate.

    1. Bună, Corina!

      Ca principiu, de acord. Însă nu pot agrea ideea ca facultatea să fie numai apanajul unora, adică al acelora care au tot timpul la dispoziţie. Să-ţi dau un exemplu: în perioada studiilor doctorale, unii dintre noi nu puteam primi bursă pentru că lucram. Aşa că de acel avantaj financiar beneficiau cei care nu aveau nici un loc de muncă. De acord, însă de ce rezultatele obţinute de ei erau mai slabe decît ale noastre?

      PS: da, cred că Umberto Eco trebuie citit de toţi studenţii, dar mai cred că mulţi dintre ei sînt prea tineri pentru o astfel de lectură.

  4. Cred ca realizarea lucrarii de licenta este necesara, dar totodata cred ca multi profesori nu sunt pregatiti sa fie tutori si multi alti studenti sa fie licentiati. Universitatea este de vina ca nu introduce niste materii utile pentru pregatirea studentului pentru a face aceasta lucrare, tutorul este de vina ca de multe ori este doar corector si nu indrumator, iar studentul este de vina ca lasa sa functioneze acest tip de sistem, fara nici un fel de protest. Cat despre cei care platesc sa li se faca o licenta sunt exact ca cei care spaguiesc sa ia carnetul de conducere: niste nimeni certificati.
    In Spania, Franta si Belgia sistemele de invatamant dau oportunitatea tuturor sa urmeze cursuri la universitate, dar aceasta accesibilitate favorizata de taxele relativ mici nu aduc cu sine trisarea, minciuna si dorinta de arata ca stii si poti, cand de fapt locul tau nu e acolo.

    1. Bună, Aura! De-acord cu tine, mai ales în punctul în care te referi la faptul că multe universităţi încă nu au incluse în programe discipline care să le explice cum se face o cercetare, care sînt rigorile, ce e permis, ce nu, cum se citează etc. Sînt însă şi instituţii unde aceste discipline există, dar mai contează şi cine anume e pus să le explice studenţilor toate aceste lucruri. Şi studenţii să fie realmente interesaţi.

      1. Da Adi.Asta ar fi partea a doua.Trebuie sa se inteleaga utilitatea invatamantului, si nu formarea doar de dragul diplomei de licenta sau pentru ca da bine in CV.
        In plus, de multe ori se introduc materii inutile si se uita sa scopul principal al educatiei: ca cei care ies dintr-o scoala, chiar mai mult universitate, sa fie pregatiti pentru ceea ce se presupune ca au fost invatati atatia ani.

  5. Sinceră să fiu, postarea de aici nu prea mă face să mă apuc de lucrarea de licenţă. M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii, probabil la ce foloseşte această licenţă sau cui foloseşte. Până la urmă, singurul răspuns pe care l-am găsit a fost: la nimic şi nimănui. Cu toate astea suntem obligaţi să o facem. Ideea ca în facultate să existe un curs în care să ni se vorbească despre cum se face o licenţă, ce presupune exact, care sunt paşii pe care trebuie să-i urmăm e una foarte bună.
    Cu regret, în aproape 3 ani de facultate am rămas foarte dezamăgită, atât de unii profesori, cât şi de colegi şi de idei precum „Nu ştiu cine m-a pus să vin la facultatea asta. Oricum nu-mi foloseşte la nimic”, idei pe care le-am auzit şi încă le aud destul de des.
    Era destul de trist să aud de la studenţi că licenţa nu foloseşte la nimic.
    Acum că văd ideea asta şi la un profesor…e şi mai trist.

    1. Lidia, ideea textului nu a fost (şi nici nu este) de a-l deprima pe studentul în prag de licenţă ori pe cel care coordonează. Scoasă din context, da, povestea e tristă, lăsată acolo, reflectă o realitate pe care mulţi o evită (şi aici trebuie incluşi atît studenţi, cît şi profesori). Faptul că, de exemplu, ai corelat dezamăgirile din facultate cu încă o (eventuală şi regretabilă, dacă s-ar produce) dezamăgire confirmă cît de bolnav e sistemul de învăţămînt. Aşa cum sînt studenţi dezamăgiţi de profesorii lor, sînt şi profesori dezamăgiţi de studenţii lor şi care-şi privesc dezarmaţi soarta, la catedră sau nu. Cel mai trist mie mi se pare că, în termeni pozitivi, de o parte şi de cealaltă, putem vorbi doar de excepţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s