Despre excese (XLVI): Orbul perfect

„Aş vrea să fug”, şi-a spus. A fugit, un timp, cît s-a putut. Şi-a zis să schimbe ceva cînd s-o întoarce şi, cum cei din juru-i păreau prea bine definiţi – ca o operă imperfectă, dar valoroasă tocmai pentru imperfecţiunile ei – a bănuit că schimbarea e la el, de la el, pentru el. Şi-a aruncat într-o debara neştiută autoportretul la care-a lucrat ani, ani de zile şi a căutat să provoace schimbarea.  A renunţat la mofturi. Şi credeţi-mă că era o persoană mofturoasă! A renunţat la vicii. Şi credeţi-mă că-şi iubea viicile ca ochii din cap! Devenise orbul perfect, dacă există aşa ceva, care se lăsa plimbat prin viaţă pe traseele pe care alţii i le stabileau, deşi celelalte simţuri ale sale îi spuneau altceva. Însă raţiunea rebeliunii a trecut, era ridicol să se revolte cînd el singur a consimţit la ceea ce, decupat din ghidurile motivaţionale, se numeşte dezvoltare personală şi, decupat din realitate, se numeşte nimicire a sinelui! Sigur că da, de ţii ochii închişi, feriţi, eşti la adăpost. Dacă-i deschizi şi-ţi măsori devenirea în oglinda sufletului, nici măcar tu nu te mai recunoşti. Cel din reflexia ta nici el nu vrea să te mai recunoască, ţi-a întors spatele, aşa cum i l-ai întors şi tu lui atunci cînd ţi-a propus o viaţă împreună.

Visează la linişte, deşi somnul îi e chinuit de coşmaruri. Visează să fugă din nou. Dar, dacă prima dată a avut curajul s-o facă, acum se gîndeşte că nici măcar asta nu i-a mai rămas. L-au lăsat, deodată, şi puterile, şi îndrăzneala. Mişeleşte, să fugă mişeleşte pînă nu-l lasă şi voinţa! Dar de unde-ar putea procura, pe şest, doza de nebunie care să-l facă să lăse totul în urmă şi să apuce pe cărări noi, neumblate? Ce-ar putea oferi la schimb celor dispuşi să-l lase să poposească, măcar pentru o vreme, în grădinile înverzite şi umbroase ale vieţilor lor? Nimic. Nu i-a mai rămas nimic. I s-a cojit pojghiţa protectoare de la privirile care ard şi vorbele care apoi împroaşcă venin usturător. Aşa exfoliat cum e, lipsit de armură şi cu sufletul la vedere, nu mai e de folos nimănui, nici măcar sieşi.

La urma urmei, cine-ar avea nevoie de ceea ce urmează să devină un cadavru? Colecţionarii de schelete au deja dulapurile pline ochi şi nici o mustrare de conştiinţă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s