Jurnalul unui naufragiat în România (XIII)

Azi, după ce am făcut mulţi (da’ mulţi) paşi mici, am făcut şi pasul cel mare: m-am înscris pentru examenul auto. Dar să începem cu paşii mici făcuţi la sediul Instituţiei Prefectului din judeţul Botoşani, care găzduieşte (staţi să trag aer în piept şi să-mi masez puţin degetele) Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor. Intru. Putoare: transpiraţie & Co. (pentru detalii privind „Co.”, aveţi liber la imaginaţie). De la ghişeul „Informaţii” vreau să aflu unde e ghişeul pentru înscrierea la examenul teoretic. Un deget apare la gemuleţul deschis şi arată – vag – înspre stînga, aşa că întorc privirea înspre stînga. În stînga, două cozi. N-apuc să-ntreb la care dintre ele, că gemuleţul s-a închis. Caut să mă lămuresc singur: în faţa ambelor scrie „Examinări Auto”. Excelent, îmi zic, înseamnă că merge repede treaba şi şterg din mintea-mi scenariul privind cozile: mă gîndisem ca dacă mă aşez la cea mai scurtă sigur, de-al dracului, o să meargă mai repede cealaltă şi că dacă mă aşez la cea lungă, ei bine, fiind lungă, o să meargă al dracului de încet. Aşadar, fără scenarii şi stau liniştit la una din ele. În faţa mea, un tată şi fiu din Truşeşti, însoţiţi de o putoare de nedescris. Fiind de nedescris, nu vă aşteptaţi, deci, la detalii. În spatele meu se aşezase un tip cu nişte numere de maşină în mîini. Ghişeul pentru înmatriculări era vizavi, dar m-am gîndit că, la cît sufăr, merită să mă amuz şi eu puţin, aşa că nu i-am zis nimic. În vreo 10 minute (record!), îmi vine rîndul. Nici nu întind bine dosarul, că aflu că am stat la coada greşită. Dar scrie „Examinări Auto”!, mă revolt eu. Da, dar aici e pentru cei care au fost respinşi, la sală sau oraş, şi se înscriu pentru re-examinare. Dvs. dincolo, la cealaltă coadă. Bolborosesc eu acolo ceva şi mă mut. Evident, între timp, coada aia se lungise considerabil. O abordez cu calm, las nişte ţărani să treacă înainte, pentru că găsisem o zonă unde ori mirosea mai puţin îngrozitor, ori deja mă obişnuisem. Pînă să-mi vină mie rîndul, ascult poveşti. Un tip şi-o tipă (probabil foşti colegi de liceu) se reîntîlnesc, după cîţiva ani, la coada pentru examenul auto. Ar fi putut fi romantic dacă s-ar şi fi îndrăgostit şi dacă nu puţea în halul ăla. În fine, el picase de vreo două ori (deci ar fi trebuit să fi stat la cealaltă coadă, dar, din nou, nu zic nimic) şi făcuse doar şase ore de condus din cele 30 obligatorii pentru că i-ar fi spus instructorul că se descurcă. Iar ea… Nu mai apuc alte detalii, căci uşa se deschide şi sînt primit într-o încăpere micuţă. Femeia, tinerică, îmi cere dosarul, ridicînd uşor privirea.

Dar de ce-aţi venit aşa nebărbierit?
Poftim?
Păi vă facem poză aşa?
Dar cum?

În final, după ce-am convins-o că mă bărbierisem cu o seară înainte, acceptă şi mă pune la zid. La propriu, ca să mi se poată face poza pentru permis. Zidul era, de fapt, un perete jegos, cu două forme, una de fund şi una de spate, cum s-a tot frecat lumea de el. Domnişoara/doamna îmi confirmă: da, da, acolo, aşezaţi-vă în dreptul rapănului! Mi se face şi poza, mi se dă dosarul înapoi şi mi se urează succes. N-o să vă zic cînd o să fie şi examenul, că cică ar purta ghinion. Oricum, la cît sînt de ghinionist, s-ar putea să iau din prima.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s