Jurnalul unui naufragiat în România (VII)

Aş fi vrut să vă povestesc despre altceva, dar nu e vina mea că şcoala asta de şoferi mă acaparează chiar cu totul. Adică, pînă şi-n vis îmi apar numai pedale pe care, evident, calc aiurea. Zilele astea măcar am mai avut şi orele de la facultate şi, să zicem, mintea-mi distributivă a încercat, totuşi, să vadă şi de altele. În rest, însă, nu încercaţi să mă prostiţi cu tot soiul de conversaţii despre vreme, oameni şi alte vietăţi. Nu. Văd şi aud doar maşini, şosele, semafoare, pietoni obraznici, şoferi asemenea, motoare înecate şi pedale apăsate în gol. Printre puţinii care-mi înţeleg suferinţa e mama. Săraca, mă sună şi întreabă, pe ocolite, cum mi-a fost. Şi, de dragul conversaţiei, mă întreabă şi ce fac de Paşte. Nimic! Anul ăsta, nici Paşte nu-mi trebuie. Aş sta pe şosele non-stop, să am eu convingerea că diavolul ăla de maşină ascultă ea de mine şi nu eu de ea. Am noroc totuşi că instructorul e catolic. Ce? Înviere­? Nu, nici vorbă! Prefer să fiu pe podul din Alexandru, în intersecţia aia în rampă unde, ca un făcut, motorul refuză să colaboreze cu mine. Ce fac luni, în a doua zi de Paşte? Păi nu se poate să şofez? Se poate? Perfect! Programaţi-mă dis-de-dimineaţă! Să-mi stea drobul în gît dacă-mi doresc altceva! Să fiu oare cel mai crispat învăţăcel carea existat vreodată? Azi am prins curaj şi-am adresat întrebararea instructorului, mai ales că în faţa mea era un alt învăţăcel, o ea, care se chinuia cu o „întoarcere din trei”. Întreb: „Cam aşa e şi faţa mea la volan?” Instructorul, un drăguţ, îmi răspunde cu o poveste. O poveste pesemne adevărată. Cică unul din elevii lui, mai timorat, vizibil emoţionat de condus, ajunge, finalmente, la ceasul examenului. În dreapta se urcă poliţistul evaluator care, văzîndu-i tremurul, întreabă: „Ce-ai, bă, de tremuri aşa? Atunci cînd te duci la femei la fel tremuri?” Examinatul, cu inima gata să şi-o scuipe pe bord, răspunde „Domnule examinator, sincer să vă spun, nu, dar, e drept, la femei nu mă duc cu Poliţia după mine….”

Anunțuri

2 gânduri despre „Jurnalul unui naufragiat în România (VII)

  1. si eu tot la scoala de soferi…..am terminat abia 4 sedinte de sofat, dar tot nu-mi ies din minte…pietonii de la trecere pe care-i observ dupa ce am trecut pe langa ei….normal ca ei aveau prioritate doar erau pe sensul meu de mers….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s