Limba română, la „Reanimale”. Repercursiuni

Încîlcite mai sînt căile limbii!

Într-un jurnal al Televiziunii Române, cineva, răspunzînd unei întrebări a reporterului, a folosit cuvîntul „reanimale”, în loc de „reanimare”. După minutul inevitabil de rîs, am căzut uşor pe gînduri şi am stabilit că persoana a greşit mai ales din cauza unei asocieri culturale (semi-conştiente) produsă la nivel fonetic, cuvîntul „animal” fiindu-i, din acest punct de vedere, unul familiar, în raport cu „reanimare”, cuvînt străin. Uite-aşa, „reanimare” a devenit „reanimale”. Şi, chiar dacă putem accepta că ambele, pînă la urmă, au de-a face cu animale, totuşi, al doilea termen NU există, ci există doar „reanimare”.

Cuvîntul reprezintă forma substantivizată a verbului „a reanima” şi se referă, de obicei, la proceduri medicale prin care unui organism îi sînt restabilite funcţiile vitale. În română există şi verbul „a (se) anima”, deci fără prefixul re-, provenind din lat. animare,  care înseamnă „a da mai multă viaţă”, „a (se) entuziasma”, „a (se) însufleţi” etc. Nu duc mai departe discuţia etimologică, însă greşeala poate fi corectată simplu, prin apropierea – conştientă de data asta – de un alt cuvînt sau grup de cuvinte. Aşadar, de exemplu, nu spun „desene animale”, ci „desene animate”, pentru că mă refer la personaje desenate şi care, graţie unor mijloace (de data asta nu medicale, ci tehnologice), au prins viaţă, au fost însufleţite, adică, pe scurt, mişcă.

De regulă însă, atunci cînd în vocabularul cuiva pătrunde şi o necunoscută de acest gen, cel mai bine este să meargă să-i documenteze înţelesurile la cît mai scurt timp după ce a auzit noul cuvînt. Ideea e că, procedînd astfel, vor putea fi evitate asocierile prin care creierul caută să-i atribuie acelui cuvînt necunoscut un înlocuitor similar, mai ales la nivel fonetic. Dacă putem considera că „reanimale” e o excepţie nefericită, un exemplu similar dar mult mai răspîndit printre oameni, e cel al „repercusiunii” care, din necunoaştere (cel mai adesea, în baza unor asocieri pe care le-am numit de tip cultural), ajunge să fie „repercursiune”. Logica erorii e simplă: cuvîntul cel mai aproape a fost „incursiune” şi de aici, vorbitorul a găsit că rădăcina „curs” e comună şi că celălalt termen trebuie să fie, fără doar şi poate, „repercursiune”. Diferenţa o găsim iarăşi în originea lor latină, pătrunse la noi pe filieră franceză, unul din incursio şi celălalt din repercussio.

La fel, greşeala poate fi corectată simplu, prin apropierea – tot conştientă – de un alt cuvînt. Aşadar, aproape de „repercusiune”, ca sens, este verbul „a repercuta”. De data asta, deşi confuzia repercursiunerepercusiune e extrem de răspîndită, vorbitorul nu va greşi, deci nu va spune „a repercurta” în loc de a „repercuta”, pentru că – nu-i aşa? – ne apropiem de alt cuvînt, mult mai cunoscut din punct de vedere cultural şi al cărui sens e, în mod evident, altul: „a curta”. Şi, spre deosebire de „a face gramatică”, a face curte e o treabă serioasă. Să ne ferească Dumnezeu dacă greşim!

La sfîrşit, o parodie.

Anunțuri

2 gânduri despre „Limba română, la „Reanimale”. Repercursiuni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s