Avem locul de muncă pe care-l merităm?

Despre noi, numai de bine

Întrebări pe care nu vrem să ni le punem

Cu toţii ne-am plîns, într-un moment sau altul, într-un context sau altul, de condiţiile locului de muncă, de colegii de la locul de muncă, de o aşa auto-clamată supra-calificare a noastră în raport cu ceea ce facem, cu ceea ce sîntem puşi să facem sau în raport cu recunoaşterea de care beneficiem din partea colegilor şi a superiorilor ierarhici. Pînă la punct, e firesc să vrem pentru sine ce-i mai bun şi (eventual) în cantităţi cît mai mari. Însă v-aţi gîndit că e posibil ca cerinţele noastre să nu fie justificate? Dacă ceea ce credem despre noi şi despre puterile noastre e o construcţie falsă, dar frumos prezentată celor în faţa cărora ne plîngem risipirea vocaţiei în locuri nepotrivite? Dacă grila după care sîntem evaluaţi ne plasează undeva mai jos decît acolo unde ne-am fi plasat noi, chiar şi-atunci cînd încercam exerciţii de onestitate şi modestie? Cum ne raportăm la noi atunci cînd vine vorba de activitatea profesională pe care o desfăşurăm? Invocăm diplomele pe care le deţinem, ca să vorbească în numele nostru? Facem o demonstraţie practică a ceea ce ştim în faţa şefului atunci cînd îi vom pretinde confirmarea unui statut? Şi, dacă chiar şi-aşa, nu vom izbuti nimic? Renunţăm la vis sau îl căutăm în altă parte? Dar dacă ne-am ambiţionat în direcţia greşită?

Să încercăm să (ne) analizăm poate cu mai multă luciditate şi să ne regîndim traseul: nu cumva ne-am potrivit frumos standardul la o limită pe care să fim convinşi că o putem atinge sau pur şi simplu nu putem mai mult? Ne acuzăm colegii de incompetenţă pentru că ei chiar aşa sînt sau pentru că ne e ciudă că, fiind colegi cu ei, sîntem la fel? Să ne căutăm ceva mai bun, zic! Sau nu cumva de teama intimă şi poate inconştientă să nu ne deconspirăm propriile incompetenţe într-un loc mai bun, stăm aici, unde facem pe-a competenţii sau, în fine, chiar sîntem, în raport cu standardul?

Evident, sînt şi locuri de muncă tîmpite, cu şefi tîmpiţi şi colegi tîmpiţi. Dar tu cum şi, mai ales, de ce ai ajuns acolo? A fost conjunctura atît de hotărîtoare încît n-ai putut să judeci mai mult pentru sine?

Sîntem noi oglinda fidelă a ceea ce putem să facem? Adică sîntem noi, prin ceea ce facem, dovada vie a capabilităţilor noastre? Dacă răspunsul trebuie să fie da, fără nici o nuanţă, fără nici un „depinde” în coadă, de care să ne putem agăţa, parcă n-aş mai vrea să fiu deloc…

Anunțuri

8 gânduri despre „Avem locul de muncă pe care-l merităm?

  1. Cred că întrebarea corectă pe care trebuie să ne-o punem, cei care avem astfel de locuri de muncă, este de ce rămînem legați de glie după ce conjunctura dispare (pentru că da, uneori conjuctura este mult prea hotărîtoare). Și desigur, vom da vina pe obișnuință sau sado-masochism, exact ca într-o căsnicie…

  2. Eu cu siguranţă merit locul de munca pe care îl am. Sau mai bine zis, nu-l am. Asta pentru că momentan m-am transformat într-un trîntor hibernant.

    Ce-am observat însă, în general, e ca nemulţumirile oamenilor apar imediat după ce se instalează plictiseala la locul de muncă (nu mai au nici o motivaţie profesională). Adică, n-am auzit nici un proaspăt angajat să se vaite vizavi de şefi sau colegi. Deci da, cred că uneori cerinţele noastre nu sunt justificate.

    1. Coincidenţă, citeam acum despre aşa zisul „sindrom al condamnatului”. Cică persoanele suferinde nu mai au chef de lucru, le scade randamentul, îşi doresc altceva sau, pur şi simplu, sînt depăşite de sarcini. Cică ăştia ar trebui daţi afară urgent, pentru că funcţionează drept proaste exemple. Nu prea se întîmplă asta pe la noi… Cel puţin nu la stat…

  3. Adevărat, nu zic, dar şi plictiseala asta trebuie să fi avut şi nişte cauze, dincolo de inevitabila rutină. Şi ce să facem cînd ne plictisim? Să schimbăm locul de muncă? Pentru că eu ştiu cazuri care s-au plîns pînă în momentul în care li s-au umplut buzunarele de parale. După, a trecut şi plictiseala şi tot…

    1. Eu cînd îmi dădeam seama că mă duc plină se silă la serviciu, îl schimbam. Totodată, trebuie să recunosc că probabil nu aş (mai) fi făcut-o în condiţiile în care salariul mi-ar fi fost mărit considerabil. Asta nu ar fi însemnat însă că sila ar fi dispărut.

      Pînă la urmă cred că trebuie să ne hotărîm ce căutăm la un job: satisfacţie profesională sau materială. Că pe amîndouă văd că nu prea-i posibil să le obţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s