Despre bunăstarea reportajului

Am aşteptat Dilema veche de săptămîna asta exact aşa cum aşteptam odinioară pîinea caldă şi vă jur că, de îndată ce mi-a ajuns în mîini, mirosul paginii de ziar s-a confundat în mintea mea, pentru cîteva secunde, cu mirosul pîinii abia scoase din cuptor. Iar această senzaţie o datorez faptului că redacţia revistei – generoasă – a dedicat opt pagini de dosar reportajului (de presă scrisă), un tip de text jurnalistic extrem de ispititor, în special pentru tînărul reporter, de obicei mai vulnerabil în confruntarea cu pretenţiile genului, dar suficient de curajos cît să poată ieşi victorios din această bătălie.

Revenind, propunerea Dilemei vechi mi-a produs multiple bucurii pe care am simţit că nu trebuie să le las neîmpărtăşite. Una dintre ele ar fi că, în ultimul timp, cu greu mai găseşti dezbateri serioase care să aibă ca temă reportajul. În afară de diverse workshop-uri pe la simpozione (naţionale) de jurnalism – care abordează genul dintr-o perspectivă didactică decît dintr-una care, în primul rînd, să interogheze – rareori am mai asistat la o astfel de provocare. Pentru mine, iniţiativa Dilemei a semănat, păstrînd proporţiile impuse poate şi de trecerea timpului, dar şi de numele participante la discuţii (Geo Bogza, N. D. Cocea, F. Aderca, N. Davidescu  şi F. Brunea-Fox), cu o dezbatere a revistei Vremea de acum 78 de ani – „Ce este reportajul? O anchetă printre scriitorii noştri”. Şi acum, la fel ca şi atunci, cei întrebaţi despre „starea reportajului” s-au ferit de sentinţe, clişee şi alte păcate de factură canonică (artisticitate, perenitate, paraliteratură şi alte cele), împotrivindu-se, aproape unanim, ideii false (dar promovată intens chiar în interiorul breslei) că avem de-a face cu o specie pe cale de dispariţie. Printre cei care contestau în paginile Dilemei moartea reportajului i-am regăsit şi pe doi foşti colegi de redacţie de la Opinia (cîndva studenţească, iar, mai nou, veche), Dana Balan şi Liviu Iolu, ambii premiaţi la secţiunea Reportaj de presă scrisă în competiţii jurnalistice majore, precum cele organizate, de pildă, de Clubul Român de Presă. Ce bucurie mai mare ca aceea de a-ţi găsi nişte foşti colegi scriind, la fel de responsabil şi competent, şi reportaj, şi despre reportaj? Am revăzut cu ochii minţii discuţii purtate în redacţia de la Iaşi, cu păreri exprimate cu patos despre cum ar trebui să arate un reportaj ca să fie cît mai bun, cît mai pătrunzător, despre cum să renunţi la zorzoane, la titlurile împodobite, ca o sorcovă, cu epitete de prost gust sau naive… Pe toate le-am revăzut şi, pentru cîteva clipe preţioase, m-am bucurat, îndrăznind să asemăn plăcerea lecturii provocată de textele semnate de ei cu şedinţele (de sumar şi analiză) din vechea redacţie din care toţi am plecat luînd cu noi un „savoir faire” pe care apoi am încercat să-l demonstrăm, în felul nostru, în locurile în care am ajuns.

Şi uite-aşa ajung şi la cea de-a treia bucurie, căci dosarul Dilemei, aşa cum se zice în popor, a picat la ţanc: la cursul practic de presă scrisă voi lucra cu studenţii din anul I de la Jurnalism tocmai reportajul şi interviul! Pentru interviu selectasem deja două interviuri despre interviu luate Titei Chiper (o somitate în materie), dar în privinţa reportajului încă mă codeam, neştiind, pe lîngă selecţia unora dintre reuşitele recente ale genului, cum să-i mai conving că reportajul merită întreaga atenţie şi ar face bine să i-o acorde, deoarece, întocmai unei femei frumoase conştientă de frumuseţea ei, se lasă greu cucerit. Sper să-i cîştig iremediabil după ce voi parcurge, împreună cu ei, şi opiniile despre „starea reportajului” din Dilema de săptămîna aceasta. E posibil să-mi ceară şi texte de-ale mele care se încadrează genului şi, ca să fiu cît mai convingător, s-ar putea să fiu nevoit să le scot din sertar, deşi preocuparea mea pentru reportaj s-a mutat demult dinspre practică spre teorie, cu o lucrare de licenţă despre reportaj (în care am abordat, dintr-o perspectivă tocită şi uşor naivă, conceptul reportajului–literatură şi cel al literaturii-reportaj) şi cu o teză de doctorat (scrisă cu o minte mai rafinată şi – cel mai important – mai deschisă) despre interferenţele stilistice în reportaj, renunţînd la etichete care să-l discrimineze într-un fel sau altul.

Nu, reportajul nu s-a mai numărat de vreo şapte ani printre opţiunile mele pentru scris, dar de abandonat nu l-am abandonat niciodată.

Anunțuri

4 gânduri despre „Despre bunăstarea reportajului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s