„Ciurnaliştii”: o specie pe cale de apariţie

Servicii şi deservicii publice

Luaţi un ziar şi decupaţi, întîmplător, cîteva articole. Mai departe, cu acele articole, mergeţi la alte ziare şi găsiţi-le un loc în una sau alta dintre pagini. Veţi vedea că se potrivesc minunat, ba chiar se poate întîmpla să poarte chiar şi aceleaşi titluri sau să fie însoţite de aceleaşi fotografii. Jurnalismul moare, dar nu se predă. Aşa, schilodit de obuze, îşi duce ultimele clipe într-un efort deznădăjduit de supravieţuire şi încărcat de iluzia că încă mai are puterea să revină. N-o are. Pînă şi celui ciung îi ajung degetele să poată număra publicaţiile locale care încă îşi deservesc cititorii şi nu diverşi politicieni, magnaţi sau baroni locali. Presa centrală e şi ea politizată şi, cu cît se apropie perioadele electorale, cu atît e mai previzibilă şi alunecarea, căderea ei în partizanat politic. Titlurile bombastice au invadat presa aşa-zis serioasă, cancanul cîştigă spaţiu editorial în timp ce investigaţia jurnalistică e prezentă din ce în ce mai rar sau în forme care doar acuză, dar nu argumentează, care doar scuză, dar nu documentează. Personaje de carton ocupă – printr-o atracţie naturală, nu? – hîrtia de ziar, în timp ce valorile autentice se refugiază în spaţii din online, unde numără prea puţine vizualizări şi reacţii din partea publicului pentru a se mai considera băgate în seamă.

Formula AS, pe care odinioară, greşind, renunţasem s-o citesc deoarece mi se părea prea siropoasă pentru jurnalismul incisiv pe care-l căutam şi agream la acea vreme, revine şi devine un reper şi totodată o revelaţie. O fi şi o fi fost sirop, dar unul autentic, cu reţeta originală nealterată de fel de fel de „chimicale”, frumos construit şi în conformitate cu ceea ce ar trebui să fie „gustul popular”.

În afară de dileme vechi, puţin ne-a mai rămas, în contextul în care cele mai bune demersuri jurnalistice de investigaţie aparţin unor publicaţii de nişă (reviste de sport ori reviste de satiră şi umor) sau unor bloggeri. Caut un cotidian pentru care să las televizorul şi laptopul închise, pentru care cafeaua să se răcească în ceaşcă şi asupra paginilor căruia să stăruiesc mai mult de cîteva minute.

S-o admitem: jurnalismul nu mai e un serviciu public, ci un deserviciu făcut publicului, prin reprezentările sale deformate despre oameni, cultură, modele şi anti-modele, despre societate în general. Presa (însă nu numai ea) trăieşte nişte paradoxuri cel puţin stranii, iar formularea nu e una pleonastică. Altfel spus şi simplificînd, presa nu mai e ce-a fost odată. Jurnaliştii de azi, în loc să respire aerul autentic al investigaţiei de teren, îşi poartă nasul pe sus în redacţii, trăgînd în piept un aer viciat, lipsit de prospeţimea şi de tumultul pe care această profesie ar trebui să-l presupună. Aproape stîrnind rîsul, singurii care se mai îndeletnicesc cu terenul sînt cei care s-au situat întotdeauna poate cel mai departe de ceea ce presupune jurnalismul: paparazzi. Ei sînt cei care încă mai părăsesc redacţiile, care îşi epuizează (la propriu şi la figurat) subiectul. Acum, se poartă jurnalismul de opinie, sub forma atacului la persoană, legitimat de însuşi mediul de comunicare şi încurajat de sutele de comentarii şi reacţii ale unei părţi din audienţă pentru care jignirea, flegma aruncată public, defăimarea de orice fel constituie hrana spiritului. Televiziunile primesc în platouri falşi specialişti în orice, discutînd în false talk-show-uri despre false probleme. Redacţiile încep să-şi plătească jurnaliştii în funcţie de numărul de numărul de vizualizări şi reacţii pe care textele lor le stîrnesc pe Internet sau după cantitatea articolelor publicate în detrimentul calităţii. Şi-uite-aşa jurnalismul se deprofesionalizează, iar din ce în ce mai mulţi dintre noi ajung să arunce această profesie la pubela societăţii deşi, în principiu, orice meserie e onorabilă.

Însă unde e onoarea în cele deja discutate, unde e onoarea meseriei ăsteia şi a celui care o practică dacă ştire devine orice zvon care circulă pe Internet, dacă orice impostor se transformă peste noapte în lider de opinie, orice sinucidere, moarte violentă sau scandal privat se caţără cu neruşinare şi viteză în vîrful agendei gîndite pentru public? Nu mai putem vorbi de onoare atunci cînd investigaţia propriu-zisă e înlocuită cu deja clasicul „Google search”, iar singurul efort rămîne ăla de a da copy şi apoi paste. Ca urmare a acestei practici acaparatoare, munca PR-iştilor şi a celor cunoscuţi drept spin doctors devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai uşoară, şi-şi zîmbesc în colţul gurii cînd comunicatele şi mesajele lor către presă sînt publicate întocmai, fără să fie schimbat unghiul de abordare vădit promoţional, fără ca informaţiile incluse acolo să fie verificate în vreun fel, fără, fără, fără.

O lectură necesară, dar nu suficientă

Pentru asta şi pentru multe altele înşirate mai sus, Waseem Zakir, jurnalist la BBC Scotland, a găsit un nume. El explică (şi redau întocmai spusele sale, aşa cum le-am găsit în pagina 6 a volumului Journalism: principles and practices, publicat de Tony Harcup în 2009): „Ten of 15 years ago you would go out and find your own stories and it was proactive jurnalism. It’s become reactive now. You get copy coming in on the wires and reporters churn it out, processing stuff and maybe adding the odd local quote. It’s affecting every newsroom in the country and reporters are becoming churnalists” (sublinierile îmi aparţin).

Churnalism sau Journalism?

***

Adăugaţi, tuturor acestor probleme, şi prăpastia dintre ceea ce se predă în şcoli (de jurnalism) şi ceea ce se cere la locul de muncă (în redacţii), o prăpastie care pe an ce trece se adînceşte. Abisul rezultat nu mai poate fi trecut cu vederea sau considerat inadvertenţă, neconcordanţă ori decalaj (de timp) reglabil între teorie şi practică. Din această perspectivă, fie facultăţile trebuie să considere că, de fapt, ceea ce se predă nu mai e jurnalism, sau dimpotrivă, redacţiile să admită că jurnalismul acum doar se predă, dar nu se mai practică.  Ori, ca să vorbească şi, finalmente, să moară pe aceeaşi limbă, ambele să se apuce de „ciurnalism”. Cum ar veni, discipolii de azi, „ciurnaliştii” de mîine.

Anunțuri

3 gânduri despre „„Ciurnaliştii”: o specie pe cale de apariţie

  1. Credeam ca prinsesem chestia cu „ciurnalistii”. De la mijlocul articolului tau am sarit la ultimul paragraf. Apoi am realuat lectura invers, paragraf cu paragraf, pana unde abandonasem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s