Pasul strîmb

De la o vreme, ochii minţii mi se deschid numai în faţa urîţeniei lumii. Frumosul îmi evită retina şi se aşază, parcă făcîndu-mi în ciudă, în spectrul vizual al altora. Aşa se face că frumosul ajunge la mine doar prin auz, şi nu prin văz: mi-l povestesc alţii, îi dau culori şi forme dintre cele mai ciudate, mi-l şoptesc în zîmbete discrete sau îl strigă în hohote zgomotoase. Ştiam că frumosul şi rudele sale (plăcerea, frumuseţea, binele, urîtul, etc.) sînt chestiuni subiective, dar un numitor comun trebuie totuşi să existe pentru că, în afara lui, fără îndoială că ar domni haosul. Recunoaştem un lucru bine făcut, o femeie frumoasă, o fotografie reuşită, la fel de bine cum recunoaştem un peisaj deprimant, un eşec vestimentar sau o treabă de mîntuială. Există un prag al percepţiei şi apoi al înţelegerii dincolo de care toate acestea se desfăşoară în baza unui consens de principiu, chiar dacă tocmai de aici încolo apar şi nuanţările: putem fi de acord că un peisaj e deprimant, sau îmbrăcămintea cuiva e ridicolă, însă în acelaşi timp ne poate afecta sau nu; putem accepta că o femeie e frumoasă, dar că nu acela e idealul nostru de frumuseţe feminină, că un lucru e bine făcut şi că noi l-am fi făcut tot bine, dar urmînd o altă cale şi tot aşa.

Ideea esenţială e că trebuie să existe un prag comun pe care toţi trebuie să-l trecem, tocmai ca să ne putem exprima în astfel de opoziţii urît – frumos, simpatic – antipatic, bun – rău, grotesc – sublim, iar lista antonimiilor ar putea continua. Şi, în ceea ce mă priveşte, spun doar că, pe nesimţite, am făcut pasul înapoi, dincoace de prag, şi pur şi simplu ceea ce mai pot vedea (şi, deci, judeca în consecinţă) e doar jumătate din întreg, anume jumătatea urîtă. Şi pentru moment nimic nu pare să mai poată da deoparte vălul şi strecura lumina. Ca soluţie salvatoare, aş încerca să mumific tot, tot ce mi s-a întîmplat înainte de-a face pasul ăsta strîmb, înapoi, pentru ca, în cazul în care frumosul mi se va arăta din nou, să mă inunde amintirile şi gîndurile ce odinioară desenau zîmbete pe chipul meu şi-al celor din juru-mi. Însă problema cea mai mare e că nu reuşesc să-mi amintesc nimic.

Anunțuri

Un gând despre „Pasul strîmb

  1. Si cand ma gandesc la faptul ca in copilarie credeam ca totul e doar roz si frumos. Sa spun un balcanic „asta e viata” ?! Neeee. Asa sunt eu, dar ma pot schimba.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s