Între simţul limbii şi simţul ridicolului

Pe fondul unei frustrări individuale legate de (in)capacitatea mea de a vorbi o spaniolă coerentă şi (mai ales) cursivă, revin la una dintre chestiunile care mă frămîntă de multă, multă vreme: decenţa. De data aceasta, mă voi referi la ceea ce m-am gîndit să denumesc prin „tupeu… lingvistic”, adică un fel de curaj de a vorbi, fără absolut nici o jenă, un idiom pe care nu l-ai auzit niciodată vorbit de un nativ, nici măcar la televizor, dar în care te încumeţi să te exprimi, ba chiar la cel mai înalt nivel, sub forma prelegerilor academice.

Fără îndoială, e firesc (în sens social) şi normal (dintr-un punct de vedere al psihicului) să avem o părere bună despre propria persoană, adică să proiectăm în societate un „eu”, o imagine faţă de care noi să avem în primul rînd o atitudine pozitivă şi apoi poate îi vom convinge şi pe ceilalţi să ni se alăture în această campanie permanentă de promovare a eului. Şi aici intervine, de fapt, decenţa de care vă pomeneam mai devreme şi care, proverbial, se referă la a nu ne lungi mai mult decît ne este plapuma. Altfel spus, comitem acelaşi păcat ca şi publicitarii de duzină care promovează un detergent de calitate îndoielnică şi cu un nume obscur printr-un spot în care se anunţă că scoate cele mai de neînlăturat pete la cele mai mici preţuri. Veţi rîde şi veţi întreba: cine ar fi atît de… îngust la minte încît să încerce aşa ceva? Ei bine, dacă printre detergenţi nu ştiu cît e de frecventă această practică (deşi am un presentiment şi niscaiva exemple concrete cum că ar fi), în cazul oamenilor nu există dubii în această privinţă. Ne lăudăm pe ici, pe colo, prin CV-uri, cu activităţi pe care le-am desfăşurat, de fapt, doar pe jumătate şi cu nenumărate competenţe pe care nu le putem demonstra nici măcar pe-un sfert din ce prespune fiecare.

Revin, după această aparentă divagaţiune, la subiectul problemei, tupeul lingvistic, reluînd din „definiţia” pe care i-am propus-o: un fel de curaj de a vorbi, fără absolut nici o jenă, un idiom pe care nu l-ai auzit niciodată vorbit de un nativ, nici măcar la televizor, dar în care te încumeţi să te exprimi, ba chiar la cel mai înalt nivel, sub forma prelegerilor academice. Un astfel de curaj, o astfel de îndrăzneală, impertinenţă sunt destul de frecvente pe-aici, prin Spania. Fără intenţii generalizatoare, în urma unor conversaţii cu cei care au pretins (cu sau fără documente) cunoaşterea unei limbi străine (cel mai adesea limba engleză), exprimîndu-se ca atare în vorbire, cu o siguranţă de sine absolut uluitoare, rezultatul a fost unul dezastruos – sfîrşeam… sfîrşit în încercarea de a înţelege mare lucru şi, de data asta, nu pentru că îmi lipsea mie competenţa comunicativă în limba engleză, ci pentru că, la spanioli, simţul limbii (engleze) şi simţul ridicolului (în cazul concret al vorbirii acestei limbi) pur şi simplu refuză să se coreleze semnificativ: cu cît simţul limbii mai dezvoltat, cu atît simţul ridicolului mai redus. Tocmai de aceea, pentru a nu cădea în acelaşi păcat cu vreun picior ieşit semnificativ de sub pătură, înainte să vorbesc în spaniolă, prefer să tac: muţenia e sfîntă, iar rostirea preţioasă şi survine numai după ce, mental, îmi verific coerenţa exprimării.

Închei cu o butadă a unui profesor de aici, din Catalunya, unde oficiale sînt trei limbi – el català, el castellà (adică aproximativ ceea ce numim noi, simplu, spaniolă), el occità –, cu predilecţie vorbite fiind primele două. Zicea profesorul, compătimindu-mi nesiguranţa şi încurajîndu-mă să mă exprim în spaniolă: aici oamenii ştiu catalana aşa cum ştiu şi castellana – prost, aşa că să nu-ţi faci griji cu ce şi cît greşeşti. Am zîmbit, gîndindu-mă la soarta lor tristă ca la cea la fel de tristă şi ipotetică a unui prunc ce-a fost alăptat de două doici, dar niciodată de propria mamă.

Anunțuri

9 gânduri despre „Între simţul limbii şi simţul ridicolului

  1. Las’, că nici ca cei care au un simţ al ridicolului prea accentuat şi nu-şi ies din blocajul conştientizării faptului că nu sînt capabili, realmente, de o exprimare măcar corectă (dacă nu adecvată) într-un al idiom, şi rămîn „prinşi” în ţarcul limbii materne, chiar şi la o vîrstă la care ar trebui să deprindă siguranţa mersului în picioare şi pe terenuri lingvistice străine.

    1. Înţeleg ce vrei să spui, dar nu cred că adaptabilitatea la un context (de comunicare) trebuie să se definească prin sau să implice în mod necesar tupeul. Bineînţeles că, de multe ori, cel care tace trece drept… invizibil, deci „cantitate neglijabilă”. Nu pledez pentru tăcere – Doamne fereşte! -, ci, pînă în momentul de faţă pot să spun că mi-a fost, chiar dacă pare paradoxal, cea mai demnă metodă de interacţiune.

  2. Nu te ingrijora, amigo, nu esti singurul. In ultima vreme am hotarit sa dau gata blestematul de „seseo”, rostind cu voce tare cuvinte imposibile precum „sencillez”. Sfirsesc insa invariabil: daca sint stresata, inflacarata, inconjurata de timpiti vorbesc ingrozitor de prost, in schimb, daca sint in largul meu, vorbesc de ma si mir. La cum te cunosc, sint sigura ca nu mi-ar fi rusine sa-mi aud compatriotul glasuind spanchioleasca.
    Best regards din Extremadura de mai la vale,
    Ana

    1. O, Ana, cunosc încă prea puţină lume de pe-aici ca să mai am şi de unde-i alege pe cei în jurul cărora să mă desfăşor într-un fel sau altul. Dar ai dreptate: dacă îmi dau seama că partenerul de discuţii, intuitiv şi automat fie vorbesc atît de stricat încît renunţă el la discuţie, fie nu mai scot un sunet. Oricum, în ambele variante, am de cîştigat. 🙂

      Un abrazo, Haza

  3. Mi-ai trezit amintiri din vremuri catalane 🙂
    *** La inceput, cand mai scapam cate o greseala, colegii zambeau cu un pic de superioritate. Apoi, cand au aflat ca invatasem spaniola singura, din carti si din telenovele, s-au potolit. Unii nu puteau intelege o asemenea „performanta” si se dadeau „exemplu” – ca invata engleza din clasa a doua si abia stiu sa lege doua vorbe.
    *** Ceea ce m-a socat a fost sa descopar ca erau dependenti de corectorul de la Word – atunci cand scriau in limba lor…
    *** Cand a fost momentul sa ne alegem limba straina pe care s-o studiem, m-am gandit eu ca nu stiu engleza la nivel academic. Asa ca am ales franceza. Alt soc si aici :)) Intr-o zi, profesoara a fost nevoita sa explice de ce „la table” este de genul feminin :))
    *** La ei, marea buba o reprezinta dublarea filmelor si transformarea oricarui nume, indiferent de origine, intr-un nume spaniol/ catalan. Mi-a luat ceva timp sa ma integrez in subiect, cand se vorbea despre trupa „U Dos” (???) – U2, adica 🙂

    In rest, toate bune si frumoase. Mi-e dor de acele vremuri. Va invidiez un pic, dar cu cea mai buna invidie posibila – si va salut cu drag!

    1. Salut! Ce să zic, nu vreau să le iau apărarea, dar dacă aruncăm o privire şi în ograda românească, zău aşa… Problema mea nu era cum îşi vorbesc ei propria limbă (propriile limbi), ci abordarea pe care o au faţă de limbile străine. În acest caz, da, cred şi eu că o parte din necaz vine şi din faptul că dublează absolut orice. Dar mai mult decît atît, e o chestiune de voinţă. Că de-acum la orice televizor şi telecomandă există opţiunea de scoatere a dublajului. Dar nu-i aşa că e mai comod cu?

  4. Decenta vine din asa numita „rusine de oameni”. Sa fii totdeauna cu ei sau deasupra lor, alternativ. La scoala le spun elevilor ca au nevoie de „tupeu”. Eu nu voi fi cu ei tot timpul in mod fizic, depinde doar de ei sa foloseasca ce le-am spus intr-o infinitate de contexte de comunicare.

    1. Răspunsul ar trebui să fie prea lung şi mi-e să nu-mi necăjesc cititorul prea tare… Probabil o să dezvolt într-un alt text o replică adecvată. Pentru început, eu văd decenţa mai întîi prin raportare la sine, apoi prin raportare la ceilalţi. Dacă primul pas este sărit, la ce se întîmplă după ne putem referi numai în termeni de tupeu. Dacă ştim să ne raportăm suficient de bine la ambele entităţi, atunci vom înţelege şi că o bazaconie rostită în cercul de prieteni e primită altfel decît o bazaconie rostită într-un spaţiu public (mai ales academic), unde expunerea e cu totul alta. Unii pur şi simplu nu cred sau nu ştiu că între cele două există şi trebuie să există o delimitare, chiar dacă invizibilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s