Haza şi invitaţii (II)

Laura s-a cerut ca un copil să scrie la această rubrică unde, oricum, aş fi invitat-o să scrie, mai devreme sau mai tîrziu, adică în 2010. Şi s-a cerut ca un copil mofturos, căruia i se fac toate poftele şi căruia, momentan, îi e mai mult decît bine. Îi e atît de bine încît a uitat cum e să nu-ţi fie. Şi pentru că s-a întîmplat şi să nu-i fie, a hotărît să spună şi altora. Concluzia: tot ce-i bine păstrează numai pentru ea. Că dacă ne-ar spune, ne-ar face să ne fie rău.

O PLIMBARE NEAŞTEPTATĂ
By Laura Baban

Lleida, Spania,
Av. Catalunya, 16, 11, 1r
25002

Am plecat ameţită, mi-am uitat cheia, m-am întors, am uitat plicul unde am scris adresa companiei, m-am întors. În fine, ajung să chem liftul, mă gîndeam la ale mele, apăs 0, cu un gest mecanic. Coboară liftul, aud sunet de apă, mi se pare că nu e real, că iar aud sunete în capu’ meu.
Dar nu, s-a auzit apă, liftul a coborît în apă şi s-a oprit. Se deschid uşile liftului, în faţă uşă (cînd cobori la 0, uşa se dechide direct spre hol, sînt două uşi de fapt, dar ambele automate, la restul etajelor trebuie să împingi a doua uşă). Mă uit la ecranul care arată numărul etajului, cifrele roşii îmi arată -1. “Cum naiba?”, îmi zic, auzind încă clipocitul apei. La -1 n-ai cum să cobori, că trebuie să ai cheie, e blocat etajul, e parcare, din cîte ştiam eu. La -1 trebuie să fii “bazat” ca să ajungi. Deschid puţin uşa, scot nasul afară din lift şi văd un hol întunecos. Închid repede uşa şi încep să apăs butonul 0. Nu vrea, nu se aprinde, apoi 1, apoi 2 şi apoi 3. Mă uit la mine în oglinda din lift şi mă pufneşte rîsul, dar nu-i rîsul meu. Ajung la butonul 11, apăs, se închid uşile, respir uşurată, ajung la 11 şi-mi zic că o să cobor pe scări. În timp ce urcă liftul aud apa cum curge din fundul liftului şi cum cade în cealaltă apă. Sunet mai înfricăşător să-l auzi în lift nu există.
Mie niciodată nu mi-a fost frică de lifturi, acum îmi e. Ajung la 11, mi se face lene de coborît atîta pe scări, îmi revine curajul şi apăs iar 0. Liftul se pune în mişcare, merge uns. Nu mă mai gîndesc la ale mele, mă uit cu atenţie la cifrele ce se schimbă pe ecran 9,…6, 5 (Doamne, că greu se mai mişcă liftul cînd te uiţi la ecran)…2, 1, 0…-1. “Rahat!”, îmi zic. Iar sunetul de aterizare în apă. Iar mă uit în oglindă la mine, să-mi văd reacţia. Deci aşa arăt cînd îmi e frică. Apăs cu încredere butonul 11. Asta e, cobor pe scări. Dar butonul nu merge. Apăs 10, apăs 7, le apăs pe toate. Mă uit iar în oglindă. Nu, uite aşa arăt cînd îmi e frică…
Scot iar nasul din lift, ies cu totul. Se aude, pe lîngă lipăitul apei, o sforţare de lumină ce vrea să se aprindă. Pesemne că am activat senzorul, dar becul e stricat. Super. Ţin uşa liftului deschisă, mă uit în jur cu ce aş putea-o propti, nu cumva să plece liftul. Nu găsesc nimic, şi nici lumina nu-i destulă. Chem şi celălalt lift, măcar unu tot rămîne pînă văd eu dacă pot să ies de aici. Vine liftul celălalt, se opreşte în acelaşi sunet de apă. Cît de tare mă sperie sunetul ăsta…
Merg pe lîngă perete, pe unde mă duce coridorul, n-am alternative. Dau de o uşă mare. Parcă întîrzii să apăs clanţa. “Atîta îmi trebuie, să fie încuiată uşa…”, îmi zic în gînd. Dar nu, se deschide. Mă izbeşte un miros de închis, de motorină, de odorizant de maşină. Deci aici e parcarea. Aici e şi e doar puţin mai luminată decît holul.
Aud un hîrşîit, cineva dă cu mătura. Mătură nişte apă. Jur. Mama lui de sunet de apă. Se mai aude şi cu ecou. Mă gîndesc cu ironie că de-aş fi într-un film, acum ar porni isterică o alarmă. Ce s-ar întîmpla mai departe în filmul ăla, nu prea-mi vine să mă gîndesc. Îl văd pe cineva-ul care dă cu mătura după ce mă plimb puţin printre maşini. El un bărbat ce arată destul de dubios. Şi se uită la mine dubios. Şi evident, apă la picioarele lui.
Cred că scrie pe faţa mea că n-am maşină, deci nici cheie pentru lift ca să ajung la etajul ăsta. Sper că doar din causa asta se uită aşa. Îl întreb pe unde se iese de aici, el nu se opreşte din datul cu mătura şi-mi arată apatic o uşă de garaj, ce zic eu, la prima vedere, se deschide în sus, numai pentru maşini. Nu comentez, mă apropii şi văd că uşa asta mare are încorporată şi o uşă mică, de care iar mi-e frică să nu fie încuiată. Dar nu, şi asta se deschide. Simt lumina de afară. Simt frigul. “Libertate!”, îmi zic, şi-mi vine s-o iau la fugă.

Pentru că în România nu am lift. Pentru că în România nu am două lifturi. Pentru că în România n-am parcare sub casa bunicii.
Dar mai ales pentru că doar în România sînt obişnuită ca lucrurile să nu funcţioneze.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s