O săptămînă lleidatană (II)

Barelona Sants – Lleida Pirineus

Salida: 22.00

Llegada: 00.15

Timpul, din nou. Iluziile şi obsesiile mele s-au strîns în aceeaşi clepsidră. Două ore nu pot fi alungate pe geamul trenului. La urma urmei, nici n-ar fi legitim, poate unii oameni adoră ceasurile petrecute în glăsuirea trenului pe şine. Să decidem care or fi nebunii. Aparent şi normativ, spaţiul şi timpul nu-s din plastilină. Şi totuşi, amintirile prăfuite s-au scuturat singure de colbul uitării şi s-au năpustit asupra retinei. Trag şapca mai pe ochi, intimitatea ardorii nu poate fi maculată într-o gară, doar dintr-o slăbiciune. Nervi, muzică, imixtiuni. Doi adolescenţi, români. Un buric pîndeşte de sub o bluză fără stare. Iritare. Mă tulbură din nou uşurinţa cu care unii găsesc vulgaritatea drept dezinvoltură. Unghiile apasă căştile în urechi, cît mai adînc. „Los pájaros no pueden ser enjaulados”. Cît mai înspre timpan. Şi cum fac să-mi anulez simţurile? Conversaţie telefonică alături. „Patatín, patatán”. Zău că mi se par mai fireşti decît „Bla, bla, bla”. Manresa. Aici am stat, cîndva, o jumătate de oră, aşteptînd un tren. Acel cîndva parcă s-a consumat ieri, iar jumătatea de oră s-a dilatat cît să acopere o veşnicie. Românii mei mănîncă în vagonul-restaurant de alături şi se ghiftuiesc cu Cola. Mi i-am asumat fără tăgadă, deşi îmi par gălăgioşi şi lipsiţi de maniere. Nimeni nu-i analizează, suspect, în afară de mine. De fapt, controlorul parcă şi-a arătat şi el nemulţumirea. Se cunoşteau, mi-am zis. Complicitatea, oricît de discretă, e trădată de priviri. Cu siguranţă nu e prima dată cînd străbat acest drum împreună. Barcelona – Manresa – Lleida Pirineus. Mă hrănesc cu deliciul de a nu fi developat întocmai unei fotografii. Mi se vorbeşte în catalană, răspund monosilabic, nu vreau să mă dezvălui. Sîngele meu e ceva între vulnerabilitatea cernelii simpatice şi imuabilitatea răcelii unei reptile. Încă. În gara din Lleida mă abandonez ca un fluture firav într-o pînză de păianjen elaborată îndelung. Patru ani s-au comprimat imperceptibil, mă predau, năpădit de amintiri. Absorb, bulimic, tot. Nici n-am plecat. Sînt gata să păşesc. Lleida.

Anunțuri

Un gând despre „O săptămînă lleidatană (II)

  1. Ştrangulate prin clepsidra nerăbdării emoţiile se intensifică, curgerea lor sfidează timpul exterior şi oferă legitimitate celui interior. Spaţiul se impregnează de tine. Spaţiul eşti tu. Oamenii nu sînt tu. Probabil nici nu te-au văzut. Ei rămîn pe dinafară, sînt repere pe care trebuie să le ocoleşti ca să ajungi la destinaţie. Nu aceea care stă scrisă pe un panou din gară, ci aceea pe care o citeşti între extrasistole. Ai ajuns. Oraşul se mişcă în jurul tău, nu tu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s