Drumul spre Singapore e presărat cu coji de seminţe

sim cahill
Simona Halep, alături de antrenorul ei, Darren Cahill. Sursa: http://www.elpuntodebreak.com

Nu obişnuiesc să scriu pe subiecte din sport. Am mai făcut-o o singură dată, cu prilejul Jocurilor Olimpice din 2012, cînd Cătălina Ponor a “ratat” aurul la sol şi podiumul la bîrnă. Acum, Simona Halep “ratează” cîştigarea trofeului la turneul de la Roland Garros – unul dintre cele patru mari şlemuri din circuitul de tenis feminin –, iar acesta ajunge în braţele care lovesc mingea puternic ale unei sportive inconştiente din Letonia. La vestiare, Simona îşi strînge probabil lacrimile într-un pumn şi apoi şi le pierde în echipamentul alb-verde care i s-a potrivit atît de bine la turneul ăsta. După care se întoarce pe teren, îşi felicită adversara şi-şi asumă curajos înfrîngerea grea. Ca să fiu sincer, în privinţa ultimelor două fraze, e ceea ce cred eu că s-a întîmplat imediat după meci, pentru că n-am avut puterea să mă uit. De fapt, n-am avut puterea nici să mă uit la meci de-acasă, aşa că m-am dus la nişte prieteni. Profeţia sumbră că Simona ar putea pierde se strecurase cumva în mine şi-mi era frică să-i aştept împlinirea de unul singur acasă. Să fi fost poate tot buzz-ul din presă, de dinainte de meci, cu privire la traseul spectaculos al adversarei sale pînă în finală, cel care mă descumpănise? Să fi fost sfertul ăla de finală cîştigat împotriva Elinei Svitolina printr-o combinaţie de şansă, talent, intuiţie, putere şi hotărîre? Să fi fost imensele aşteptări – locul 1 în clasamentul WTA, primul titlu de Mare Şlem, prima jucătoare de tenis din România ce ajunge pe locul 1 în lume –  care, aflate pe punctul de a se realiza, au început să apese tot mai tare pe umerii Simonei? Să fi fost eticheta de “principală favorită” pe care Simona, în loc să şi-o asume, cum se aştepta toată lumea, o dezavua? Habar n-am.

Ştiu doar că, după ce meciul s-a încheiat, mi-am zis că nu mai vreau să aud de tenis. Am intrat pe contul de Instagram şi am dat unfollow tuturor celor din lumea acestui sport pe care care-i urmăream. Am intrat pe Twitter şi am făcut acelaşi lucru. Apoi pe Facebook. M-am debarasat de toate astea în cîteva minute, din cîteva click-uri. De fapt, voiam să şterg cu buretele tot ceea ce mi-ar fi putut aminti de această înfrîngere. Pur şi simplu nu voiam să văd toate titlurile care anunţau “înfrîngerea şocantă” şi “victoria neaşteptată”, nu voiam să văd ştirile în care în loc de Jelena Ostapenko aş fi vrut să citesc Simona Halep.

Probabil nici Simona Halep nu şi-ar fi dorit nimic din toate astea, dar ea, spre deosebire de mine, a trebuit să revină pe teren, să-şi felicite adversara, să adreseze cîteva cuvinte şi să se gîndească la faptul că, în 2-3 săptămîni – şi asta dacă sare peste turneele pregătitoare pe iarbă – , trebuie să fie aptă pentru un alt mare şlem, cel de la Wimbledon, unde are de apărat punctele cîştigate anul trecut, cînd a ajuns pînă în sferturi. Iar eu, în tot timpul ăsta, stăteam în bucătărie, ferit de ochii lumii, şi dădeam unfollow în stînga şi-n dreapta pe reţelele de socializare. Şi ce simplu era!

Iată-mă, cîteva zile mai tîrziu, revenit la sentimente mai bune. Scriu textul ăsta, am avut curaj să dau un search pe Twitter cu “Simona Halep”, ca să aflu dacă merge sau nu la turneul de la Birmingham, să intru pe site-ul WTA pentru noutăţi şi chiar să citesc cîteva texte de opinie pe subiectul finalei de la Roland Garros. Vi-l recomand pe cel din The New Yorker, pe care mi l-a indicat şi mie cineva zilele trecute. M-am încumetat chiar să citesc sfaturile părerologilor care se pricep mai bine decît Darren Cahill la strategii de joc, aberaţiile celor care se lamentau că pînă şi ei ar fi servit mai bine decît Simona în ultimul game, jignirile celor care, pariindu-şi banii pe Halep, şi-au văzut risipită “investiţia”. Dar oricîte seminţe ar sparge unii peste realizările Simonei – care, după analizele lor din spatele blocului şi din faţa televizorului, nu ar avea stofă de mare campioană –, sportiva noastră scrie istorie pentru România: la ultimele trei turnee la care a participat, Madrid (Premier Mandatory), Roma (Premier 5) şi Paris (Grand Slam), a jucat finala, cîştigînd-o la unul dintre ele. Acum e nominalizată de WTA, chiar alături de rivalale sale din finalele pe care le-a pierdut, pentru jucătoarea lunii mai (încă puteţi s-o votaţi aici). După rezultatele de la Roland Garros, se află, momentan în fruntea cursei pentru Turneul Campioanelor din Singapore, bătînd astfel obrazul gros al unei părţi din presa sportivă care, acum vreo două luni, trăia din titluri ticăloase ca ăsta: „Turneul Campioanelor, doar un vis pentru Halep în 2017? Simona se află pe un loc incredibil în clasamentul Road to Singapore”. Răspuns post-evenimente: nu e deloc incredibil şi e locul 1.

***

Încă o precizare: cred că, pînă la urmă, textul ăsta nu e despre sport. Cred că e mai degrabă despre ferestre. Despre ferestrele pe care le deschidem noi către lume şi de la înălţimea cărora privim ceea ce se întîmplă în jur. Din păcate, ferestrele astea ajung la un moment dat să ne semene, să vedem prin ele numai ceea ce dorim şi să uităm că există şi alte deschideri către lume, poate mai luminoase, poate mai colorate, poate mai largi. Şi poate ar fi mai bine pentru mulţi dintre noi ca, înainte să vorbim, să privim lumea şi de la fereastra Simonei. Poate că am lua coatele de pe pervaz, ne-am strînge ruşinaţi cojile de seminţe în pumn şi am tăcea.

35+

La treizeci şi cinci de ani e timpul să te retragi din cursă. Dacă ea există. Mă săturasem pînă peste cap de slujba mea. Era tîrziu de-acum, nu mai aveam mult pînă la patruzeci de ani. Aş fi murit de plictis şi de tristeţe (…). (Eugène Ionesco)

Anul trecut am împlinit 35 de ani. 35 de ani. Adică trei decenii şi jumătate. Adică vîrsta aia pînă la care îţi sînt acceptate candidaturile la tot felul de burse de studii, stagii de practică, adică vîrsta aia pînă la care eşti considerat tînăr. Şi s-a nimerit să dau şi peste rîndurile de mai sus. Cînd le-am citit, am simţit cum cuvintele înşirate pe pagina de carte, senină şi indiferentă la durerile lumii, se transformă în cuie, iar autorul lor mi le bate cu dibăcie în creştet. Le-am simţit fix în moalele capului, le-am simţit răsucindu-se stăruitor în cutia mea craniană, le-am simţit sfredelindu-mi timpanele, le-am simţit înţepîndu-mi globii ochilor. Am simţit cum în mine încep să pulseze firişoare roşiatice care mă străbat din cap pînă în picioare, ca nişte rîuşoare de sînge pregătite să se reverse în ceva mai mare dacă zăplazurile pielii mele ar fi plesnit. Am simţit un fel de nouă viaţă care se cerea începută. Abandonasem orice proiect personal, orice vis de preamărire şi lăsasem rutina să mă poarte în ce direcţie va fi dorind, ducîndu-mi viaţa aproape pavlovian, în virtutea unor reflexe condiţionate de alţii. În faţa mea se developau mereu aceleaşi chipuri, aceleaşi dependenţe, aceleaşi obligaţii, aceleaşi orice.

Căzusem în capcana asta a existenţelor monotone pentru că nu mi-am permis niciodată să greşesc. Şi iată că prima greşeală asumată e că scriu despre asta şi că-mi pare bine c-o fac cu seninătate, fără să mă-ncerce vreun sentiment de vină ori regret. Regret doar că nu am avut pe nimeni lîngă mine, acum vreo 10-15 ani care să nu-mi vorbească în proverbe sforăitoare despre cum îţi aşterni, aşa dormi, ci să mă arunce în cel mai mare hău şi să-mi strige „Descurcă-te, deşteptule!” şi, după ce mă voi fi descurcat, să nu aştept încă un ghiont, ci să mă arunc singur din nou.

Mi-aş fi zis mie, şi celor ca mine, lucrurile de mai jos:

Nu aşteptaţi să vă spună cineva ce vi se potriveşte, fiţi voi cei care să căutaţi şi, eventual, să găsiţi ceea ce mai tîrziu va reprezenta „culcuşul” vostru social. Pe ceilalţi lăsaţi-i să vă însoţească şi chiar să vă călăuzească, dar nu-i lăsaţi să vă definească drumul! Aţi greşit? Asumaţi-vă fără teamă greşeala şi faceţi pasul următor! Fără teama de reacţia prăpăstioasă a unor părinţi, fără teama de profesori care vă vînd iluzii cu un profit incomensurabil pentru ei înşişi, fără teama de colegi care „se remarcă” din prima clipă. Să ţineţi minte că nimeni nu vă cunoaşte într-atît încît să dea verdicte în ceea ce vă priveşte. Sînteţi la vîrsta la care se poate greşi cel mai mult, cel mai frumos şi, cel mai important, fără regrete. Nu aşteptaţi trecerea anilor ca să vă daţi seama că, de fapt, v-aţi fi dorit altceva, că atunci cînd aţi făcut o alegere voi poate v-aţi pus semnătura pe-un contract cu mîna voastră, dar cu mintea părintelui prea grijuliu. Şi ce dacă aţi greşit?

Atît să ştiţi: aveţi vîrsta ideală să încercaţi din nou! Mai bine să trăiţi acum vîrsta marilor eşecuri decît mai tîrziu vîrsta marilor regrete. Totul este permis, atîta timp cît vă scăldaţi în apele limpezi ale onestităţii, ocolind valurile care s-ar putea să vă ducă pe ţărmurile minciunii, delăsării, ignoranţei şi mîrşăviei. Acolo nu e loc decît pentru bucurii meschine. Şi, credeţi-mă, bucuriile acestea n-au nici o legătură cu viaţa adevărată, deşi am întîlnit oameni care numai din asta trăiesc.

Cît despre mine, cel de-a trecut de 35, pot să spun că o nouă cursă tocmai a început.

 

Vreau să fiu omul-şopîrlă

Mereu mă uit cu un ochi admirativ şi cu unul căzut pradă invidiei la cei cu un dezvoltat simţ al pericolului şi, prin urmare, şi cu un arsenal bogat de reacţii în faţa acestuia. Mă uit astfel pentru că am constatat că mie acest simţ îmi lipseşte, deşi am tînjit în multe ocazii (în general, cînd era deja prea tîrziu pentru eforturi salvatoare) după abilitatea aceea cu care oamenii ăştia intuiesc răul şi se feresc din calea-i. Nu poţi să nu te-ntrebi ce mecanism s-o fi declanşînd în interiorul lor care-i avertizează dacă ceva sau cineva le ameninţă buna stare. Pentru că îmi lipseşte (sau o fi hibernînd pe undeva înăuntrul carapacei mele de ţestoasă), îl vreau şi eu. Vreau şi eu puţin din perspicacitatea asta a lor, care-i face să-şi ia măsuri de protecţie nu doar în faţa unor ameninţări fizice (slavă Domnului, în privinţa asta, văzul mi-e destul de bun, iar picioarele relativ sănătoase!), cît mai ales a unor eventuale (şi nefaste) intruziuni în intimitatea fiinţei lor. Ca nişte şopîrle, atunci cînd se simt încolţiţi, lasă în urma lor bucată din ei numai să se salveze. Cică treaba asta se numeşte autonomie caudală. O vreau şi eu. O vreau pentru mine şi pentru toţi cei ca mine. Vreau să pot renunţa la partea vătămată din mine care riscă să mă cangreneze cu totul decît să aştept vreo minune să mă mai vindec. Am lăsat de prea multe ori să-mi intre în viaţă oameni a căror prezenţă – şi şedere mult prea lungă – (mi) s-a dovedit nocivă, oameni care, în loc să construiască în mine virtuţi şi puterni noi, au săpat, ca nişte coropişniţe flămînde, galerii ce m-au purtat spre nesiguranţă, teamă, vulnerabilitate. E clar, nu prea mă pricep la oameni. Şi poate că m-aş pricepe dacă nu m-aş încăpăţîna să acord ceea ce, în termeni juridici, se numeşte prezumţie de nevinovăţie şi să ignor, în virtutea unui efort perpetuu al empatizării, ce-mi spune intuiţia. Bunăoară, acolo unde alţii găsesc dovezi ferme că de anumiţi indivizi pur şi simplu trebuie să te fereşti, eu găsesc circumstanţe atenuante. Concluzia e că, din această pricină, de multe ori am trăit ca mielul dintr-unul din textele lui Panait Istrati, care se sperie pe cîmp de un fulg, dar sub genunchiul măcelarului habar nu are că îl aşteaptă moartea.

V-a cucerit cineva cu vorbele dulci pe care vi le-a spus, deşi nu vă cunoştea nici măcar cît să folosească un adjectiv în ceea ce vă priveşte? Feriţi-vă din calea-i! Mierea cu care-şi îndulcesc cuvintele e de fapt otravă administrată în doze mici, atît de mici pînă cînd ai să ajungi tu însuţi să o ceri. V-a oferit cineva ajutorul înainte să se intereseze prin ceea ce treceţi? Feriţi-vă din calea-i! Pentru ajutorul oferit vă va pretinde recunoştinţă veşnică şi nici măcar aşa nu vă va considera răscumpăraţi. V-a făcut cineva promisiuni atunci cînd eraţi pe culmile disperării? Feriţivă din calea-i. Făgăduinţele sale nu fac altceva decît să vă împingă mai tîrziu spre o nouă agonie, mai apăsătoare. Feriţi-vă din calea unor astfel de indivizi pînă cînd nu e prea tîrziu. “Prea tîrziul”-ul ăsta înseamnă de fapt o cumpănă, un prag care, netrecut, e sinonim cu abdicarea de sine, cu renunţarea la lupta supravieţuirii sinelui şi cu acceptarea unei vieţi dictate de alţii, adică a unei vieţi sinonime cu moartea. Fiţi oameni-şoprîlă, lăsaţi-i în urmă, în uitare şi iertare, pe cei care v-au adus răul în formele sale mutilante: să nu mai ştiţi de ei, să nu-i mai auziţi, să nu-i mai vedeţi, să nu vă mai apropiaţi de ei, să nu-i lăsaţi să se mai apropie de voi. E mai bun un mers împiedicat, dar liber, decît să vă ţină cineva de mînă toată viaţa.

Despre oameni şi viermi

Am găsit o cutiuţă de carton pe care o făcusem eu pentru a pune acolo frunze uscate de lămîiţă. Mi-am amintit că am făcut cutia acum două veri, cînd încă nu mă mutasem din garsonieră în apartament, deci şi ceea ce conţinea trebuie să fi datat cam din aceeaşi perioadă, adică din toamna lui 2015. O cutiuţă banală, genul acela de lucruşor care stă sub ochii tăi, dar pe care nu-l atingi ani de zile pînă cînd te împiedici de el în căutarea a altceva. În fine, am luat cutia, am deschis-o şi, în loc de lămîiţă, erau acolo nişte nuci. Mici, rotunde, cu riduri adînci ca ale unui om bătrîn. Nu-mi puneam prea multe speranţe că sub coaja protectoare mă mai aşteaptă vreun miez, dar mi-am zis să le sparg totuşi, ca atunci cînd mă punea mama să sparg nuci pentru cozonacii de Paşti. Aşa că le-am luat în pumn şi le-am strîns pe rînd în dinţii zimţaţi ai cleştelui. Una, două, trei, patru, cinci. Toate bune, cu miezi crocanţi şi aromaţi. Din a şasea însă a început să se scurgă uşor, uşor un praf cafeniu şi, dintre firicelele fine s-a ivit un viermuşor, foindu-se parcă deranjat de zarva creată. În loc să-l strivesc între degete, cum am fost tentat, de altfel, m-am uitat îndelung la el cum se zvîrcolea nedumerit în faţa lumii ce tocmai i se deschisese şi cum încerca să se cufunde înapoi în miezul ăla făinos care fusese, pînă atunci, tot ceea ce cunoscuse. Sau poate ştia că există un afară către care putea tinde, dar, împăcat cu traiul său ferit de primejdii, nu s-a gîndit niciodată să se aventureze mai departe, rîcîind fără pauză în peretele nucii ca să iasă?

Ce caraghios aş putea părea aşa cum stau şi molfăi nişte miez de nucă şi, cu numărul din Dilema veche despre autosuficienţă lîngă mine, meditez asupra destinului unui viermuşor care acum, temător, s-a strîns în poziţia copilului şi stă neclintit. Şi îmi dau seama că trăim şi noi, ca viermuşorul din faţa mea, care refuză să se mai mişte, în propriile noastre nuci. Barem despre viermele ăsta nu ştiu nimic: dacă nu vrea să iasă afară din aroganţă, din neştiinţă, din laşitate, din nesupunere sau, însumîndu-le pe toate cele dinainte, din autosuficienţă. Dar despre oamenii care afişează, pe rînd sau deodată, ipostazele astea, aş putea, din experienţe personale, să spun cîte ceva. Bunăoară, aş putea vorbi despre cei care refuză să-şi recunoască greşelile şi cei care găsesc scuze acolo unde nu există. Sînt atitudini care trădează o autosuficienţă născută din incapacitatea asumării responsabilităţii. Aş putea vorbi despre cei care poartă mereu cu ei o pavază de care se folosesc cum ştiu ei mai bine atunci cînd sînt confruntaţi cu adevăruri care nu neapărat dor, ci care îi fac să se privească într-o oglindă a lucidităţii şi le arată un chip care nu le place. Între chipul de drept şi cel schimonosit stă laşitatea, frica de a citi semnele aşa cum le citesc ceilalţi şi înverşunarea de a le interpreta după bunul plac. Aş putea vorbi despre cei care îşi construiesc turnuri de fildeş, dar nu pentru a căuta un refugiu, ci, imaginîndu-se depozitarii cunoaşterii universale, pentru a privi dispreţuitor către ceilalţi şi pentru a-i mirui cu propriul venin pe cei pe care-i desconsideră. Trufia e o boală care, în timp ce-l macină pe suferind, loveşte şi în ceilalţi. Aşa că mai bine să dăm deoparte vălul autosuficienţei, să ne îmbrăţişăm defectele şi să ne iubim greşelile, căci ele singure, coborîndu-ne o treaptă, ne fac să urcăm două deodată. Cîte nu învăţăm păşind strîmb şi cîte nu ratăm din trufie!

Colcăie lumea de viermi. Îi găsim în universităţi – în profesorii care, la adăpostul unui titlu academic, îşi tratează cu dispreţ studenţii, în spitale – în medicii care se cred mici dumnezei şi se pun stăpîni pe vieţile şubrede ale pacienţilor, în parlament – în politicienii care ignoră voinţa celor care i-au numit acolo, în şcoli, în baruri, în biserici, în parcuri, peste tot. Autosuficienţa e ca o otravă, atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, la fel cum şi automobilul e un pericol nu doar pentru şoferul stăpînit de alcool, ci şi pentru ceilalţi şoferi din trafic ori pietoni.

Dacă, la un moment dat, se sparge şi nuca în care trăim, să nu ne mire prea tare că mai există şi altceva dincolo de noi. Că mai există glasuri în jurul nostru care nu urlă, ci doar ne spun şoptit adevăruri pe care noi nu vrem nici să le vedem, nici să le auzim. Şi n-o să devenim mai deştepţi ignorîndu-le. Ignorîndu-le devenim pur şi simplu mai ignoranţi. Apleacă urechea şi ridică privirea! Fii bucuros că încă auzi şi că încă vezi şi lasă autosuficienţa celui care, într-adevăr, îşi este suficienţi sieşi. Dar cel ce le ştie pe toate n-o să-şi piardă vremea printre oameni.

Răneşte-ţi aproapele

Mi-am petrecut verile copilăriei la ţară, în Comăneşti şi Dărmăneşti, unde locuiau bunicii. Cînd mergeam la Valea Uzului sau Sălătruc, pentru a petrece după-amiezi leneşe alergînd pîraiele după moine, mrene şi boişteni, treceam pe lîngă un gard lung din beton prefabricat, apărat de sîrmă ghimpată. În scurt timp, pe geamurile şi prin toate încheieturile Daciei noastre 1300 intra un miros puternic de păcură ce ne însoţea mult timp, pînă ce ne pierdeam pe drumeagurile pădurii, cînd se producea şi substituţia olfactivă: izul de păcură dispărea treptat, fiind înlocuit de miile de parfumuri care pluteau pe deasupra brazdelor înflorate de pe fîneţe, culcate la pămînt de braţele vînjoase ale ţăranilor mînuind cu pricepere coasa. Amintirea asta olfactivă, de pe vremea cînd Rafinăria Dărmăneşti funcţiona, o am şi acum, alături de o alta – cea a unui turn îngust din care ieşea o flacără mică, arzînd zi şi noapte. În vremea copilăriei nu i-am dat însă importanţă decît la început, cînd îmi imaginam ce muncă sisifică trebuie că depune omul însărcinat cu misiunea asta de-a nu lăsa focul să se stingă, şi la sfîrşit, cînd într-o zi am văzut că flacăra s-a stins. Cît a ars, ani în şir, nu mi-a păsat de ea, la fel cum nu mi-a păsat nici de mirosul de păcură: ştiam că-s acolo, că fac parte – ce ironie! – din peisajul ăla splendid de munte, că, aidoma unui scenariu de basm, trebuie să trecem „puntea” asta urît mirositoare ca să ajungem în luncile cu aluni şi arini, unde ne furişam numai noi şi vîntul. Cînd s-a stins, am luat întîmplarea ca pe-un semn nefast, ceea ce, în fapt, şi era, chiar pe mai multe planuri: eu eram deja suficient de mare cît să nu mă mai numesc chiar un copil, ceea ce a făcut ca excursiile noastre să se rărească semnificativ, iar rafinăria îşi închisese porţile, ceea ce a făcut ca mulţi localnici să-şi piardă slujba la singura companie ce oferea numeroase locuri de muncă în zonă.

Din păcate (asta dacă v-am ţinut cu cititul pînă aici), textul de faţă nu e nici despre copilăria mea, nici despre rafinăria al cărei miros de păcură, dacă închid ochii, îl pot simţi în nări chiar şi acum. Din fericire (asta dacă veţi citi în continuare), m-am folosit de amintirile astea doar ca să subliniez o idee căreia nu-i găseam o metaforă care să nu fie nici prea pretenţioasă, dar nici prea banală: aceea a indiferenţei pe care o dezvoltăm faţă de lucrurile, situaţiile şi oamenii cu care ne obişnuim. Un mecanism stupid, pentru care există explicaţii ştiinţifice, face ca prezenţa constată a ceva sau a cuiva în viaţa noastră să fie considerată – din momentul în care îi atribuim un rol bine definit sau îi determinăm gradul în care ne afectează (pozitiv sau negativ) – implicită. Cu alte cuvinte, n-am să-i mulţumesc maşinii de spălat că e mereu în bucătăria mea şi spală rufele în locul nostru, n-am să-i mulţumesc smartphone-ului că mereu face poze de nu ştiu cîţi megapixeli, la fel cum n-am să ridic în slăvi Internetului că e mereu la dispoziţia mea. Entuziasmul de la început, cînd toate acestea au devenit achiziţii, s-a preschimbat treptat în normalitate, iar acum singurele reacţii sînt de enervare atunci cînd maşina de spălat sau smartphone-ul se strică ori cînd Internetul nu merge. Cu alte cuvinte, emoţie prin absenţă. Asta pentru că, după cum am spus, prezenţa a devenit subînţeleasă. Cu lucrurile pe care le folosim mai e cum mai e, ar fi chiar ridicol să ridicăm osanale maşinii de spălat la fiecare utilizare, însă e trist cînd extindem mecanismul ăsta simplist asupra oamenilor. Aşa cum ne obişnuim cu obiectele din viaţa noastră, o facem şi cu oamenii care sînt mereu lîngă noi, iar consecinţa imediată a unei astfel de deprinderi cu prezenţa statornicită şi nemijlocită a celorlalţi este de a circumscrie şi acţiunile lor, asimilîndu-le unei anumite sfere a obişnuitului, a firescului, a cuvenitului. Se întîmplă asta oriunde în jurul nostru în relaţiile amoroase, în relaţiile de familie ori în relaţiile profesionale: cu gesturile tandre ale persoanei iubite, cu grija părinţilor faţă de copii, cu stilul de predare al unui profesor etc. Ni le dorim cînd nu le avem, le apreciem cînd finalmente le dobîndim, uităm să fim recunoscători după ce le deprindem şi sfîrşim prin a-i înjosi pe cei care ni le oferă.

În mod paradoxal însă, cu cei care vin şi pleacă din vieţile noastre se întîmplă de cele mai multe ori opusul şi ajungem să mitizăm prezenţe pasagere din existenţele noastre tocmai pentru că, la momentul închiderii cercului relaţiei respective, resursele de inedit ale acesteia nu se consumaseră: oamenii aceia au fost aşezaţi pe un piedestal pentru că nu am apucat să cunoaştem şi efectele uzurii relaţii, care ar fi scos la iveală nepotriviri, cusururi, metehne, generînd conflicte interioare (să mai stau sau nu într-o astfel de relaţie?) sau chiar exterioare (manifestate prin reproşuri, certuri şi despărţiri intempestive, uneori şi definitive). Rememorăm nostalgic ce nu trăim îndeajuns de multe ori cît să banalizăm sau ce ştim că nu mai putem repeta. Cu cei aflaţi în proximitatea noastră, mereu prezenţi – şi permiţîndu-ne, prin prezenţa lor, să-i cunoaştem mai bine -, sîntem mai critici şi ajungem chiar să-i împovărăm cu aştepările noastre din ce în ce mai mari şi le reproşăm dezamăgirile pe care ni le-au provocat dacă standardele impuse n-au fost atinse. Ajungem să-i rănim pe cei care ne sînt aproape tocmai din cauza asta: pentru că ne sînt aproape. In extremis, ajungem să-i idolatrizăm pe cei care au jucat un rol minor în viaţa noastră şi să-i demonizăm pe cei fără de care nu putem, aşa cum nu putem fără maşina de spălat, fără smartphone, fără Internet.

Aşteptăm ca flacăra să ardă fără să facem nimic şi ne dăm seama de asta abia atunci cînd s-a stins.

Of, tinereţea mea!

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Azi mi-am amintit de un astfel de episod mai vechi, distribuit la vremea lui pe Facebook.

Ieşeam dintr-un amfiteatru al Universităţii de la o întîlnire a membrilor departamentului. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe hol aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Ieşind, surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Cum am rămas corigent la educaţie fizică

Povesteam nu de mult tare cum m-am apucat eu de alergat pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut. N-a fost o minune care a ţinut trei zile, ci una care a ţinut trei luni, pînă cînd un pui de tendinită care promitea să crească într-o inflamaţie în toată regula m-a oprit pe loc. Repaus. Ecografie: tendonul lui Ahile de la piciorul drept se îmbăia în lichid, aşa că alergatul a fost tăiat pentru o vreme de pe listă. Cu alte cuvinte, de la 10 kilometri străbătuţi în fiecare miercuri cu prietenii de la Runners Iaşi la 0 km. Acum, cînd scriu textul ăsta, piciorul e muuult mai bine, iar Ahile e din nou doar un personaj din mitologia greacă, dar am avut cîteva luni la dispoziţie să meditez la cum naiba reuşesc să dau din una-n alta. Problemele la coloană au apărut după ani întregi de contorsionism în faţa calculatorului şi pînă cînd n-a făcut poc! m-am crezut invincibil. De fapt, nici măcar. Cred că mai degrabă n-am crezut nimic pentru că nu m-am gîndit niciodată la asta. În afară de maică-mea, care-mi spunea, prin generală, c-o să fac cocoaşă dacă mai stau multă vreme aşa aplecat asupra caietelor de scris, şi vreo profă prin liceu care mă mai prindea de umeri şi-mi mai îndrepta spatele la vreo lucrare de control, nu ţin minte ca cineva să se fi ocupat de (cele ce aveau să devină) probleme legate de lipsa de mişcare, lipsa de sport şi, mai ales, lipsa de educaţie fizică. OK, veţi spune că acum sînt adult şi că ar trebui să-mi dau şi singur seama de toate lucrurile astea. Just. Teoretic, aşa e. Practic, nu se întîmplă aşa. Dacă-ţi lipseşte educaţia fizică elementară, chiar dacă intuieşti că anumite situaţii îţi dăunează, fie nu consideri necesar să le corectezi, fie atunci cînd încerci să le corectezi o faci prost pentru că îţi lipseşte teoria.

Cît am fost cu piciorul beteag, am stat şi m-am gîndit ce am învăţat, concret, în cei 12 ani de şcolarizare, la orele de educaţie fizică şi sport. Nu am avut ce inventaria. De cele mai multe ori, eram scoşi pe teren şi, după încălzire (rareori!) – despre care nici măcar nu ştiam pînă prin gimnaziu că se numeşte aşa –, eram lăsaţi să alergăm ca bezmeticii după nişte mingi de fotbal (băieţii), de volei (fetele) sau baschet (toată lumea). Nu ţin minte, de exemplu, să-mi fi explicat vreun prof de sport vreodată regulile şi convenţiile acestor jocuri. Fie presupuneau că tu, ca elev, le ştii, fie nu le păsau. Şi cu asta să zicem că aş fi putut fi împăcat pînă în ziua de azi, că regulile le mai înveţi şi jucînd, dar nu pot fi împăcat cu ideea că educaţia fizică a lipsit cu desăvîrşire din educaţia mea şi, aş crede, a generaţiei mele. Nu ţin minte, în afara orelor de anatomie, unde s-a trecut destul de repede peste, să ne fi ţinut vreodată proful de educaţie fizică şi sport vreo prelegere despre muşchii corpului omenesc, despre muşchii motori care acţionează asupra coloane vertebrale, despre muşchii respiratori, muşchii motori ai articulaţiilor, despre sistemul neuromuscular şi despre multe alte lucruri pe care le-aş putea înşirui aici şi pe care aveam nevoie să le învăţăm în perioada formării noastre, atît fizice, cît şi intelectuale. Îmi amintesc în schimb despre „probele” de la sfîrşit de semestru: săritura la groapa cu nisip, viteză, rezistenţă, săritura la ladă şi alte cîteva exerciţii de gimnastică. Cu o săptămînă înainte de evaluare făceam nişte repetiţii, în ziua evaluării aveam febră musculară, rîdeam unii de alţii de cît de caraghioşi căzînd la săritura la ladă sau de cei care abandonau la proba de rezistenţă fără să ştim că lucrurile astea nu s-ar fi întîmplat dacă am fi fost pregătiţi din timp şi temeinic: să ne fi învăţat cineva exerciţii pentru dezvoltarea principalelor grupe musculare, să fi deprins de la cineva rigorile unui atrenament şi disciplina sportivă, să fi explicat cineva ce înseamnă oboseala musculară. Cineva, adică profesorul de educaţie fizică şi sport. Eu sper că toate lucrurile astea se învaţă acum, dozat, în funcţie de vîrstă, chiar din şcoala primară. Dacă nu, dragi părinţi, amînaţi cursurile particulare de germană, orele de balet, dans, gastronomie, pian şi mai ştiu eu ce pasiuni vreţi să deprindă copilul vostru, şi învăţaţi-l cum să alerge, cum să respire, cum să cadă, cum să se ridice, cum să înoate, cum să-şi păstreze calmul în apă, cum să-şi dozeze respiraţia şi efortul, cum să alterneze diferite stiluri de înot, oferiţi-i educaţia fizică de care, dacă nu are parte, sigur are nevoie.

Ştiţi care e paradoxul? Că singura disciplină la care am avut 10 pe linie, în afară de Purtare, timp de 12 ani, a fost Educaţie fizică şi sport. Dacă aş fi ştiut în liceu că peste 15 ani un medic o să-mi spună că am o coloană vertebrală mult îmbătrînită, m-aş fi dus direct la proful de sport de atunci şi, pentru că m-a scutit de sport sub pretextul că mă pregăteam pentru nu ştiu ce olimpiadă, i-aş fi tras una după ceafă cu toată puterea mea de licean la 50 de kilograme. Poate în felul ăsta aş fi avut şi nota scăzută la purtare, aş fi rămas şi corigent, dar măcar aş fi învăţat ceva educaţie fizică. Şi n-aş mai fi scris textul ăsta.

Dependenţe

A te simţi dependent nu e întotdeauna – cum se crede – o formă a fragilităţii. A te simţi dependent poate fi reflexul unei relaţii de interdependenţă. Ceea ce te face să fii dependent depinde, de asemenea, de tine. (Andrei Pleşu, Minima Moralia, 2002: 140)

Textul ăsta e scris de ceva vreme şi, pînă să mă hotărăsc ce să fac cu el, l-am lăsat să stea, pardon my French, în folderul cu drafturi. În cele din urmă, mi-a năpîrlit şi mie mintea şi, lepădîndu-mă de nişte idei preconcepute legate de curaj, m-am hotărît să-l public. Cumva, ştiam că va sfîrşi aşa, dar parcă aşteptam ceva ca să se şi întîmple: un imbold din partea cuiva (dar din partea cui, dacă nu l-a citit nimeni?), confirmarea, din alte lecturi, că nu m-am înşelat prea tare (mizam, în acest sens, pe paginile de literatură existenţialistă cu care mi-am delectat serile înstăpînite de iarnă), îndrăzneala de a admite nişte adevăruri care, în ochii unora, ar putea ştirbi din stima de sine. Pînă la urmă, mi-am dat seama că nu era vorba neapărat de curaj, cît de încredere: încrederea de-a vorbi despre tine şi despre lume în aceeaşi frază, încrederea de-a te aşeza lîngă oameni fără teamă ori repulsie, încrederea de a-i invoca, de a-i chema pe ceilalţi atunci cînd sinele îţi joacă feste.

De fapt, e vorba despre a ne recunoaşte dependenţa de oameni. Şi recunosc, mie unul, şi obişnuit de mic să îmbrăţişez idealul lui “prin tine însuţi”, mi-a fost greu. Bunăoară, la noi acasă rareori se întîmpla ca un moft de-al nostru să devină realitate. Nu pentru că erau ai mei zgîrciţi sau amărîţi, ci pur şi simplu pentru că am fost învăţaţi ca mofturile să ni le satisfacem singuri, nu să (le) cerşim de la alţii. Lecţia asta din copilărie avea să se traducă mai tîrziu în frămîntări interioare privind demarcaţia între cît să cer de la mine şi cît de la alţii, între cît pot eu şi cînd să cer ajutor, între ce înseamnă forţele proprii şi ce-ar presupune recursul la alţii. Din neliniştile astea, la care s-a adăugat şi conştientizarea faptului că există şi alte modele în viaţă, aveam să desprind alte pilde care mi-au fost de folos ca să ajung aici. Amăgire, dez-amăgire, resemnare, scîrbă. Şi constatări: că te-ai săturat, că nu-ţi mai vine să ieşi din casă, să răspunzi la telefon, că nu mai vrei să-ţi tratezi dezamăgirile care se aştern peste rănile vechi ca smoala fierbinte pe drumuri mereu peticite, niciodată reparate.

Şi-uite-aşa ajungem să înălţăm în jurul nostru turnuri de fildeş, hrănindu-ne cu falsele beneficii ale stării ăsteia de captivitate pe jumătate autoimpusă: de sus, de pe meterezul sufletului nostru ascuns, respirăm uşuraţi că nu mai putem fi răniţi, că sîntem la adăpost de vîrtejurile vieţii, că sîntem feriţi de forfota unei lumi viermuitoare care ne-ar putea prinde în vîltoarea ei neîntreruptă. Retragerea temporară e revigorantă, dar, dacă se prelungeşte prea mult, sălbăticeşte, eliberează fricile pe care cu greu am reuşit să le astîmpărăm şi scoate din noi comportamentul de fiară încolţită. Prima dată te copleşeşte senzaţia că reprezinţi obiectul unei vivisecţii, că ceilalţi trag nesăţioşi de epiderma ta ca să ajungă la miezul tău, partea aceea din tine unde ţi-ai exilat pasiunile şi convingerile intime. Apoi, ne vindem unui gînd parşiv, născut în subteranele minţii noastre, acela al refuzului căii de mjiloc, formulat ca o sentinţă: de la tine totul, de la ceilalţi nimic: să nu vrei nimic, să nu speri nimic, să nu cedezi nimic.

E straniu că acceptăm cu uşurinţă alte dependenţe, dar negăm virulent dependenţa de oameni. Unii o fac din frică, alţii din dezamăgire, alţii din repulsie, alţii din toate trei la un loc. Toate născute însă din experienţe care ne-au făcut să izolăm binele, să generalizăm răul şi să preferăm refugiul. După astfel de “retrageri”, e o dovadă de curaj să cobori din cuibul tău construit cu migală. Să stai din nou printre oameni, să vorbeşti cu ei, chiar dacă nu-i cunoşti, să schimbi impresii, priviri ori zîmbete. La fel cum pentru alţii izolarea ar fi un act de bravură – pentru cei care înoată mereu în mulţimea forfotîndă, în ea îşi trag sufletul, din ea îşi trag seva, în ea îşi găsesc energiile pentru zilele următoare.

Deşi uneori mi-e bine în citadela mea crenelată, unde mi-e mult mai la îndemînă să mă pierd în paginile unei cărţi, fie ea despre existenţialism, fie despre grădinărit ori ciuperci, în muzică sau visînd la munţi împăduriţi, practic exerciţiul ăsta al coborîrii din propriul turn de fildeş – azi un pic, mîine mai mult şi tot aşa. N-o fac încă din convingere, ci cu gîndul că pe pînza de păianjen a lumii – c-om fi ţesuţi de firul fericirii, al plăcerii, al suferinţei ori al disperării – nimeni nu trebuie să meargă singur.

Tinereţe fără bătrîneţe

Mi se întîmplă, destul de des, aş zice, să par în ochii altora mai tînăr decît sînt, uneori cu 10, alteori chiar 15 ani. Să zicem că-i (de) bine, ca să nu fie (de) rău, vorba Regelui. Un astfel de episod mai jos:

Mă întorceam ieri de la Lidl spre casă şi mă opreşte o doamnă să-mi ceară nişte indicaţii:
– Nu vă supăraţi, este pe-aici un laborator de analize medicale, Laromedica… Laromed? Mi s-a spus că-i pe aici, pe lîngă Lidl.
–  Laromed? Nu, nu-mi spune nimic. Mai întrebaţi.
Îmi mulţumeşte totuşi şi ne vedem fiecare de drum. Tot coborînd spre Moara de Foc, zăresc undeva pe dreapta, parţial ferit vederii, un panou: Larmed. Mă uit în urmă, o văd pe doamnă stînd de vorbă cu nişte muncitori de la blocurile noi, dau fuga pînă acolo şi-i spun că am găsit ce căuta.
– Vai, şi doar m-am tot uitat! Ştiţi, mi s-a spus că aici aş mai putea să fac gratuit analizele. Ele în mod normal se fac la început de lună.
– Bine, doamnă, sănătate!
– Sănătate! Succes la şcoală!

Mi-am amintit cu ocazia asta şi de o întîmplare similară mai veche, pe care am relatat-o la vremea ei pe Facebook: ieşeam dintr-un amfiteatru de la o întîlnire a cadrelor didactice din departament. Cum şedinţa s-a întins pînă la 12.00, pe sală aşteptau studenţi să intre în sală, unde aveau oră. Surprind în trecere un mic dialog între două studente: „Fată, da’ aştia-s profesori!” „Hai, fată, că ăsta nu-i profesor”. Ăsta eram eu.

Priorităţi

poza-textNu mi-am programat în viaţă nimic, niciodată. Lăsam totul să vină de-a valma, să intre toate în viaţa mea cum se nimereau, fără vreo socoteală prealabilă. Fireşte, o ordine oarecare totuşi exista, cum există în viaţa fiecăruia, dar nu era nimic calculat, nimic trecut în paginile unei agende pe care să-ţi cadă privirea zilnic şi care să-ţi amintească ce şi cum ai de făcut. Îmi plăcea tocmai dezordinea aia care mă făcea să nu mă gîndesc la ce urmează mîine. În cazul meu, nodurile timpului se strîngeau lent şi se măsurau în ani, nu în zile ori săptămîni: ce am de făcut anul ăsta, nu ce am de făcut mîine, ce am de făcut în următorii trei ani, nu în următoarele trei săptămîni. Nu eram leneş, poate doar îmi plăcea să tărăgănez uneori sarcinile de lucru, să le amîn pînă cînd era musai să le dau gata. Ba, în privinţa termenelor-limită, aş zice chiar că eram un ceas elveţian, numai că unul căruia îi plăcea să se lase ajuns din urmă de ultima aia sută de metri, necesară pentru surplusul de adrenalină, că să ducă totul la bun sfîrşit. Îi zeflemiseam pe cei care duceau o viaţă tihnită, planificată minuţios chiar pînă la nivelul meselor în oraş, al banilor lunari pentru mîncare, al celor puşi deoparte pentru concedii, al programării apariţiei unui copil etc., gîndindu-mă că joaca asta de-a bifa în calendar momente şi activităţi era singura care mai scurtcircuita existenţele lor palide. Le respingeam felul ăsta de-a fi şi-i respingeam şi pe ei, cei care, în ochii mei, îşi planificau pînă şi mersul la budă.

O fi avînd legătură cu vîrsta, habar n-am, că nici peste noapte n-am îmbătrînit, dar mi-am dat seama că lucrurile încep uşor, uşor, să se schimbe. Pe birou stă mereu un teanc consistent de sticky notes, în care mereu am de notat cîte ceva (un număr de telefon, o programare, o idee, o denumire ştiinţifică de ciupercă ori de plantă), pe noptieră o agendă micuţă în care se aştern seara gîndurile care n-au mai încăput în mintea mea în ziua respectivă sau care nu mă lasă să adorm. Le prind între copertele mici şi albastre ale agendei şi ştiu că dimineaţă am multe ore la dispoziţie să hotărăsc ce să fac cu ele. Pe unele le eliberez, s-or întoarce ele de ăsta le va fi destinul, pe altele le transform în realităţi pe care le voiam concretizate.

De fapt şi de drept, un an mai bolnăvicios şi nişte oameni care mi-au fost aproape m-au făcut să privesc lucrurile din altă lumină şi să încep să-mi mut viaţa de pe un teren mlăştinos, sortit unor surpări perpetue, pe un altul mai solid, unde să pot clădi fără teama că totul se poate nărui neprevăzut. Ce ironie! Încercăm să facem ordine în viaţa noastră abia atunci cînd se revarsă peste noi un haos din afară, pe care nu-l aşteptam, nu ni-l doream şi pe care nu-l putem controla: poate moartea fulgerătoare a cuiva drag, poate un diagnostic crunt pentru un prieten pe care-l credeai sănătos tun, pierderea unei iubiri, în fine, ceva care să zdruncine într-atît temelia unei vieţi confortabile încît să te facă să reacţionezi. Asta dacă nu cumva, ca un filosof stoic, îţi împingi existenţa debusolată într-o apatie pe care-o crezi în stare să te-nalţe deasupra tuturor durerilor lumii. Nu te-nalţă.

Cel mai bine e să te-agăţi cu disperare de muchia vieţii, pentru că, agnostic sau nu, nu ştii de fapt ce se află de partea cealaltă a cuţitului care-mparte lumea între dincoace şi dincolo. Cel mai bine e să-ţi cauţi punctele de sprijin, aşa cum caută un alpinist aflat pe munte cele mai bune prize, să găseşti nişte repere, să cîştigi nişte certitudini. Certitudinea că cineva te respectă, certitudinea că cineva te aşteaptă, certitudinea că cineva te caută, nu ştiu, orice care să te forţeze să nu mai aştepţi să ţi se întîmple lucruri, ci să le faci tu să ţi se întîmple. Avem nevoie de repere, avem nevoie de certitudini, căci fără ele nu putem construi o bază solidă. Bunăoară, eu le-am găsit în prietenii cu care ies luni seara la quiz, cu care îmi petrec sîmbetele la un Scrabble, Dixit ori Cards Against Humanities şi cu care dezbat arzător marile probleme ale omenirii, le-am găsit în familie, în mesele în doi, în torsul liniştitor al unei mîţe, în vocea mamei la telefon, care să-mi spună că totu-i bine, într-o mînă de oameni care mă apreciază şi m-au cîştigat, pe care-i apreciez şi i-am cîştigat. Dar n-aş fi putut niciodată ajunge aici fără să încep să cern în viaţa mea ce contează şi ce nu, cine şi ce rămîne şi cine şi ce pleacă, ce mă defineşte şi ce nu. Cu alte cuvinte, nu fără să încep să-mi stabilesc nişte priorităţi.

Dor de-o coţcă, bunicule!

103_4713
Jeu du moulin, bunicule!

Am găsit ieri într-un magazin de vechituri un joc de societate care se cheamă Moara. Era într-o cutie jerpelită şi cu instrucţiunile în franceză, dar l-am cumpărat fără să stau pe gînduri, pentru că mi-a amintit de bunicul meu. El m-a învăţat cum se joacă moara, chiar dacă la ţară jocului i se spunea coţca şi, ca să-ţi baţi adversarul, trebuia să obţii un car (trei piese aliniate) sau o moară (două rînduri de trei piese aliniate, dintre care una mobilă, trecînd dintr-un car în altul). Jocul standard are 9 piese de jucător, dar noi jucam şi cu 12, care era un fel de expert level. Dar textul ăsta nu e despre regulile de la moară, ci despre cum, în zilele ploioase de vară sau cele geroase de iarnă, după ce ni se învineţeau nasurile de la atîta săniuş, ne strîngeam în casă la o coţcă. N-aveam nici tablă frumos desenată, nici piese care să se potrivească perfect pe desen, dar bunicul era un maestru al improvizaţiilor şi găsea întotdeauna soluţii: o bucată de PFL adusă din şură devenea tabla de joc, o bucată de cretă desena pe ea schema, iar adversarii aşezau pe tablă, spre necazul bunicii, grăunţe de pe un păpuşoi şi boabe de fasole furate din lădoiul cu cereale. Ca amfitrion, bunicul juca şi prima rundă şi avea şi dreptul la prima mutare. După mai multe mutări, cu mîna tremurîndă, punea degetul mare şi aspru pe boaba de porumb şi-ţi dădea lovitura de graţie: “Car!”, îl auzeai spunînd rar şi apăsat, deşi vedeai şi tu asta pe tabla de joc. Cînd făcea şi cîte-o moară, ştiai că soarta ţi-e pecetluită. Ne lua pe toţi patru la rînd, ne bătea pe toţi şi, cînd se plictisea, ne lăsa să cîştigăm. Rare asemenea biruinţe! Cînd jucam numai noi, băieţii, cel care-l bătuse pe bunicul la coţca era, fără doar şi poate, cel care deschidea jocul, avînd deja cîştigat respectul celorlalţi. Dar bunicul făcea în aşa fel încît să nu fi rămas nici unul dintre noi fără să-l fi bătut şi să ne simţim fiecare în parte cocoşi pentru cîteva ore, pînă cînd soarele alunga norii şi-o tuleam din nou afară, la fotbal sau la sanie.

Mergînd ieri spre casă, bucuros nevoie mare de achiziţia făcută, mi-am dat seama că, de cînd bunicul s-a prăpădit, n-am mai jucat coţca. Dar, dacă ar fi trăit şi m-aş fi dus cu jocul ăsta cu aer franţuzesc la el, sigur mi-ar fi spus că mă cuconesc şi m-ar fi trimis la lădoi să aduc nişte fasole şi nişte grăunţe de păpuşoi.

PS: Iată şi regulile, din Dicţionaru limbii româneşti, 1939

Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într´altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ.

Audienţa pasivă şi tehnologia parşivă

Am pălăvrăgit aseară în piaţă despre scindarea (puteţi să-i spuneţi ruptură, dezbinare, cum am văzut că se vehicula zilele acestea) între generaţii, adusă de altfel în discuţie în perioada asta şi de formatorii de opinie de pe la televizor şi aiurea. Că #tineriada reprezintă exact esenţa acestei scindări, că tinerii vor altceva decît ceea ce vor părinţii / bunicii lor. Drept urmare, am urmărit cu interes şi “anti-protestul” sau “contra-manifestaţia” de la Cotroceni. Trec peste confuziile ieşite la iveală atunci cînd reporterii îi întrebau pe cei prezenţi (e drept, în majoritatea lor de vîrsta a treia) de ce protestează şi ajung la ceea ce s-a desprins ca notă concordantă: toţi cei de faţă le plîngeau de milă tinerilor că nu ştiu ce vor, că n-au trecut suficient prin viaţă, că sînt confuzi şi se lasă manipulaţi. Cu alte cuvinte, că nu mai ascultă de părinţii lor şi că, prinşi în tăvălugul unor “interese oculte”, nu mai dau doi bani pe convingerile lor, cei încercaţi de greutăţile vieţii.

Da, aparent am spune că e o ruptură între generaţii, dar în esenţă nu este, ci mai degrabă ne-am îndepărtat unii de valorile celorlalţi; dar fără generalizări, căci săptămîna trecută n-au protestat doar oameni tineri! Stînd de vorbă prin piaţă, ca idee a apărut şi varianta unei discuţii serioase pe care s-o avem cu părinţii noştri în urma căreia nu se poate ca ei să nu înţeleagă că, de fapt, ei nu procedează bine şi că tot e sînt cei manipulaţi. Şi atunci m-am întrebat dacă o astfel de “discuţie serioasă” ar ajuta. Una singură nu, oricît de serioasă ar fi ea. Ar fi nevoie de vreo două-trei astfel de discuţii pe săptămînă pe o perioadă nedeterminată / nelimitată. De cîte ori, de cînd sînteţi pe “picioarele voastre” aţi vorbit cu ai voştri (părinţi, bunici) despre valorile voastre, despre principiile care vă călăuzesc paşii prin viaţa începută pe cont propriu, despre convingerile voastre intime? De cîte ori i-aţi ascultat vorbindu-vă despre ce-i doare, despre ce le-a rănit orgoliile de oameni trecuţi prin viaţă, despre ce i-ar bucura sau ce le-ar da speranţă? Prea rar, pentru că, ocupaţi cu propriile noastre destine, de-ale lor am uitat, iar sprijinul pe care-l întoarcem capătă de multe ori forme materiale (bani, pentru medici, cadouri pe care ei nu-şi permit să şi le facă etc.). În tot acest timp, în care noi ne-am văzut de ale noastre (lor aruncîndu-le telefonic o dată pe lună un “ce mai faceţi?” de la care nu aştepam neapărat un răspuns detaliat şi sincer), în locul nostru şi al conversaţiilor fireşti (şi dese) pe care are fi trebuit să le avem cu ai noştri, s-a insinuat tehnologia. Noi ne-am refugiat în deja celebrele bule de pe reţelele de socializare, unde există posibilitatea de a selecta informaţiile “după chipul şi asemănarea” noastră, de a ne croi propria comunitate virtuală, iar ei, pentru că n-au putut ţine pasul cu noile tehnologii, au fost înghiţiţi de televizor. Şi cum televiziunea e un mediu de comunicare unidirecţional, cu mesaje transmise unei audienţe numeroase şi în general pasive, nu prea mai e loc pentru dezbatere şi sfîrşeşti prin a îmbrăţişa idei care, de fapt, nu te definesc, dar, pentru că le auzi atît de des, îţi devin atît de familiare încît crezi că-s ale tale. Şi atunci să nu vă mai mire că părinţii voştri nu gîndesc ca voi, să nu vi se mai pară de neconceput să aibă mai multă încredere într-un păpuşar de creiere decît în propriul lor copil. Păpuşarul a fost mereu acolo, trăgînd de cele mai sensibile sfori ale conştiinţei, pe cînd noi… noi eram ocupaţi cu ale noastre. Şi acum nu ne vine să credem că, peste noapte parcă, “ale noastre” nu mai sînt şi “ale lor”.

Ar mai fi multe de spus (despre cît de parşive sînt televiziunile, mai ales cele de ştiri, care fac jocuri politice, despre cît de parşivi sînt algoritmii Facebook, de exemplu), dar mi-am dat seama că, luat cu ale mele, n-am mai vorbit cu părinţii de vreo două săptămîni.

Cum m-am apucat de alergat

img_20170114_175638
Miercurea sărutăm asfaltul

E vechea poveste: nu apreciezi ceea ce ai pînă cînd te trezeşti că nu mai ai sau că ai putea să pierzi lucruri cărora nu le-ai acordat niciodată importanţă pentru că – da, aţi ghicit! – pur şi simplu erau acolo. Ai două picioare, pur şi simplu mergi. Ai două mîini, pur şi simplu dai din ele întru folosul tău. Ai o inimă care pur şi simplu bate numai pentru tine fără ca tu măcar s-o simţi. Şi lista ar putea continua pînă epuizezi tot ceea ce ţi-a fost dat by default. Ai un cap pe umeri, pur şi simplu îl foloseşti. Ei, în ăst exemplu, treaba nu stă chiar aşa. Dovadă că m-am apucat de alergat tîrziu, cînd m-am speriat de-a binelea că n-o să mai pot să merg. Cînd n-aveam nici pe naiba, mă mulţumeam numai cu promisiunea că mă apuc de alergat, trecînd ŞI activitatea asta pe un to-do-list imaginar pe care urma să-l agăţ pe un raft al minţii peste care avea să se aşeze praful liniştitor al uitării. Apoi aveau să se aşeze peste alte to-do-list-uri şi cam atît. Hai, cu ceva efort, uneori mă mai sinchiseam să ies din casă şi chiar să dau vreo două ture prin cartier. Mă ţinea o lună – două, după care gata!

Cînd mi s-a mototolit coloana fără avertisment, gîndul tăios care mi-a străfulgerat minţile a fost că n-am să mai pot să merg. Sar peste terminologia medicală, că iar mă apucă durerea de cap. Nici nu ştiţi cît de cameleonice sînt afecţiunile astea ale coloanei! Sau, dacă le-aţi experimentat, ştiţi. Ea, în sine, te doare mai rar şi, în funcţie de caz şi gravitate, nu prea rău. Azi te doare o mînă, mîine cealaltă, poimîine un picior, răspoimîine amîndouă şi tot aşa. Te pot durea şi coastele, şi muşchii, şi capul, şi fesele, poţi să-ţi simţi mîinile grele, de parcă ţi-au fost legate două menghine de încheituri, sau poţi simţi în picioare furnicături care se transformă imediat în amorţeli şi înţepeneli. Pe lîngă astea, te mai doare şi spatele. O durere surdă pe care nu i-o poţi indica cu precizie medicului pentru că şi ţie, suferindul, ţi-e greu s-o dibuieşti. Dar ea e mereu prezentă acolo. Paradoxul era că mie îmi venea să ţopăi toată ziua. Şi nu de durere fizică, ci pentru că mi se rupea inima de ciudă că n-am ştiut să am grijă de mine. Am făcut un calcul simplu şi mi-am dat seama că, la un loc, strîngeam vreo 16 ore din 24 de stat la calculator. Job, proiecte personale, Facebook şi alte căcaturi mă legau de un scaun ergonomic (ha ha!) pe care stăteam în cele mai ciudate poziţii (confortabile cică!) pînă cînd am înţepenit. Au urmat RMN-uri, radiografii şi ecografii. După ce-am schimbat o droaie de medici, diagnostice şi tratamente, cu recomandări care mergeau de la repaus fizic total, la perfuzii cu cortizon, orteză cervicală purtată zi şi noapte, crioterapie, electroacupunctură şi alte asemenea, Cineva mi-a dat un şut în fund şi m-a trimis la alergat. Aşa am ajuns mai întîi la şi apoi în Runners Iaşi, admirînd nişte oameni care în fiecare miercuri, după o zi de muncă, aleargă 10 kilometri din Parcul Copou pînă la rond la Breazu şi înapoi. Aveam să aflu că unii veneau de acasă tot în alergare şi plecau aşijderea. Sau că unii aleargă şi sîmbăta, şi duminica. Eu prima dată am zis că mor. Tot aşa am spus şi a doua oară. Şi era s-o spun şi a treia oară, cînd mi-am dat seama că trăiesc şi că picioarele mele trăiesc şi ele.

Cînd alerg, mă gîndesc de ce mi-a luat atîta timp pînă să mă apuc, dar după un kilometru, doi, gîndurile astea rămîn în urmă, nu pot să ţină pasul cu mine, cel care are ca prim obiectiv să ajungă pînă la rond la Breazu. Nici după aia nu revin, pentru că apoi mă gîndesc că trebuie să mă şi întorc de unde am plecat. Şi alerg. Şi mă simt mai bine. Alerg odată cu timpul, care mi-a dat de înţeles că nu stă niciodată pe loc. Stăm noi, oamenii. Şi n-ar trebui.

Planuri de viitor

Ca să deschizi şi tu ochii, aştepţi prima geană a dimineţii. În felul ăsta, te poţi păcăli că ai dormit azi noapte şi-ţi propui să faci din impostura aceasta un mod de a acţiona. De a acţiona ca ceilalţi, adică de a duce o viaţă – cît de banal sună! – normală: să te trezeşti învăluit de lumina răsăritului, să-ţi plimbi mîinile prin aşternut, foşnindu-l, să inspiri mirosul de cafea proaspătă, lăsînd aburii fierbiniţi să-ţi gîdile nările, să-ţi vezi de treburile de peste zi şi s-o ţii tot aşa pînă cînd, într-o bună şi îndepărtată zi, are să te surprindă bătrîneţea. Da, să te surprindă, pentru că, dacă nu te vei fi pregătit pentru ea, înseamnă că ai dus şi duci încă o viaţă în care tu ai ales ce laşi şi ce nu să te însoţească, o viaţă petrecută în armonie cu ceilalţi şi, cel mai important, în armonie cu tine, fără să cazi îngenunchiat de gînduri negre… Dar ţie, deşi tînjeşti după asta, nu-ţi iese. Nu-ţi iese şi pace şi-ţi aduci aminte de filosofia simplă a vieţii, citită în paginile de amintiri din copilăria cuiva: „dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească şi dacă-i copil să se joace”. Nu eşti cal, dar de cînd te ştii tot tragi la căruţa altora, nu eşti popă, deşi ţi-a plăcut cititul şi, în plus, ai fi fost şi mîndria bunicii dacă ai fi apucat pe calea celor sfinte, iar cînd erai copil pînă şi adulţii se jucau mai des ca tine.

***

Cînd afară era o atmosferă înăbuşitoare, vedeai oamenii cum se răsfirau pe la terase, se plimbau prin parcuri, escaladau munţi sau se bălăceau prin prin piscine şi mări. Era o atmosferă înăbuşitoare şi pentru tine, dar tu nu puteai face nimic din toate astea. Cînd s-a făcut frig, oamenii au pus haine mai groase pe ei şi şi-au continuat forfota, cu acelaşi chef de viaţă de peste vară, dar cu zîmbetul de pe buze cuminţit de şfichiurile ocazionale ale vîntului. S-a făcut frig şi pentru tine, numai că iadul care arde înăuntrul tău te consumă necontenit, încît, tot aşa petrecîndu-ţi zilele – dar mai ales nopţile – în letargia asta, te străfulgeră un gînd pe care te trezeşti rostindu-l ca o rugă către un destinatar necunoscut: arde-mă de tot şi preschimbă-mă-n cenuşă, ca să pot s-o iau de la capăt.

Nimic, niciodată

Nimic pe lumea asta nu mi-a redat pînă acum liniştea pe care o simţeam în odaia bunicilor, nicio voce pe lumea asta n-a fost mai caldă ca cea a bunicii, atunci cînd ne alinta, şi ca cea a bunicului, atunci cînd ne mustra, nicio îmbrăţişare n-a fost mai strînsă ca cea a doi bătrîni ale căror inimi istovite de ani şi griji le simţeam bătînd cu putere de fiecare dată cînd mă strîngeau la piept, nicio despărţire n-a fost mai dureroasă decît cea de ei, în zile cînd în suflet s-a făcut mai frig decît afară, nicio ogradă, oricît de rustic amenajată, n-a reuşit să mă facă să mă simt la fel de „la ţară”, nicio pară, niciun măr, dacă nu erau „harbuzeşti” sau „de Sf. Ilie”, n-a avut gustul roadelor în pîrg din grădina bunicilor.

***

Bunica a murit acum 20 de ani, într-o zi de octombrie, bunicul face acuşi 10 şi-mi dau seama că număratul anilor scurşi de la moartea lor a rămas singura circumstanţă concretă care mă mai leagă de ei. Dar ce să mai însemne toată curgerea asta necontenită de zile şi nopţi atunci cînd amintirile din fotografii alb-negru şi color care păstrează neîntinate chipurile lor au părăsit coala de hîrtie şi s-au cuibărit direct la inimă? E suficient să închid ochii ca să simt, năvălind deodată, toate stările de mai sus.

În pielea altuia

Cînd se întîmplă cîte-o tragedie (un disperat îşi pune capăt zilelor, cineva, mistuit de gelozie, hotărăşte să-şi obţină dreptatea cu toporul ori altcineva, cu minţile aiurea, pune mîna pe-o armă şi trage la întîmplare în săli de cinema sau la concerte etc.), presa caută să obţină de la martori detalii despre vieţile celor care au devenit subiecte de ştiri. Aproape de fiecare dată răspunsurile acestora se învîrt în jurul aceleiaşi idei care spune destul de multe despre noi: fie îşi manifestă o mirare sinceră („părea un om cumsecade”, „n-ai fi zis că e în stare de aşa ceva”, „n-a făcut probleme niciodată”, fie invocă vreo divinitate care să-i ferească pe ei de necaz („Ferească Dumnezeu”) şi, ca o concluzie, ridică nepăsători ori neputincioşi, după caz, din umeri. Ce spune asta despre noi? În primul rînd, că prea puţin ne interesează vieţile altora (şi cîteodată, în circumstanţe ce ţin de o anumită intimitate socială, e foarte bine că e aşa) şi, în al doilea rînd, derivînd cumva din primul, că ne-am creat un sistem de autoapărare ce presupune, de cele mai multe ori, a nu mai lua în serios decît lucrurile care ne afectează în mod direct. În rest, fie afişăm o compasiune simulată, deloc sinceră, dar funcţională social, fie ignorăm pur şi simplu necazul altuia, scuipînd în sîn bucuroşi că pe noi ne-a ocolit. De pildă, zilele trecute am auzit la ţară, relatată cu haz, povestea unei vecine care s-a ras singură în cap ca să n-o mai ia bărbatul de păr cînd o scoate din crîşmă. Alcoolismul şi violenţa domestică s-au contopit într-o poveste care, în loc să dea povestitorului şi auditoriului deopotrivă fiori reci pe şira spinării, le aduce zîmbetul pe buze. Desigur, am experimentat cu toţii, măcar o dată în viaţă, efectele benefice ale hazului de necaz, însă una e să simulezi voia bună, iar alta e să banalizezi fapte sau situaţii de viaţă grave, hiperbolizînd în acelaşi timp nimicuri care devin importante doar pentru că te implică nemijlocit. Ţesuturile societăţii, pînă la nucleul familiei, care a devenit un fel de fortăreaţă bine păzită de răul din exterior, sînt cangrenate, instalîndu-se o lipsă generalizată de empatie în relaţiile dintre oamenii. Am urmat nu acum mult timp nişte şedinţe de gimnastică medicală şi-i discutam cu kinetoterapeutul desăre relaţia medic – pacient, una de multe ori una păguboasă pentru că cei doi nu numai că nu comunică de pe poziţii de egalitate (circulă mii şi mii de poveşti cu medici care-şi tratează de sus pacienţii), ci pentru că personalului medical îi lipseşte adesea abilitatea de a empatiza cu pacientul, de a se proiecta în (nu cere nimeni identificare absolută) sau măcar a-şi imagina suferinţa celui pe care ar trebui să (nu) îl trateze (cu răceală). În învăţămînt, am completat eu, relaţia elev/student şi părinţi pe de o parte şi profesori pe de altă parte suferă cam de aceeaşi boală. Nimeni nu pare să înţeleagă pe nimeni şi, mai grav de-atît, nimeni nu pare dispus ca măcar să încerce. Am convenit în cele din urmă că există şi excepţii şi că trebuie să vorbim despre ele tot mai mult, pînă cînd acestea ajung să infirme regula.

Oameni şi scări

Un episod:

Azi dimineaţă m-am intersectat la medic cu un bărbat de etnie romă care avea nevoie de un certificat pentru dosarul social al fiicei sale, care trebuia să se cazeze în Iaşi la nu mai ştiu ce cămin. Pe la vreo 40 şi ceva de ani, nici ferchezuit, dar nici neîngrijit, mă rog, un personaj obişnuit. Am schimbat două vorbe, banalităţile acelea pe care le poţi împărtăşi unui străin într-o sală de aşteptare. Era din Buzău, m-a întrebat dacă sînt din Iaşi, a mai dat cîteva telefoane şi dus a fost. Printr-o coincidenţă, am dat peste el mai tîrziu în universitate (în căutarea unui xerox, se cam rătăcise printre alambicatul corp A), unde era muştruluit bine de femeia de serviciu: “Ieşi afară, aici nu e niciun xerox, ieşi afară din universitate!”. Cînd m-a zărit, m-a privit salvator. Am preluat “cazul” şi l-am condus pînă în faţa universităţii, de unde l-am îndrumat către un xerox.

N-am scris asta pentru aplauze, ci pentru că am căzut uşor pe gînduri: mergem cu toţii pe o scară socială invizibilă, dar pe care o simţim, pe pielea noastră şi pe pielea altora, şi păşim des. Nu ştiu cum se face că, pe această scară, femeia de serviciu a considerat că se află undeva mai sus decît bărbatul de etnie romă. Şi era aşa convinsă de treaba asta, că atunci cînd m-am întors în universitate mi-a aruncat o privire în care puteam citi, luptîndu-se fiecare să cîştige, două sentimente: unul de nedumerire şi altul de scîrbă. Ca să-i stric ziua de tot, i-am spus un “Sărut mîna” apăsat şi am luat-o în sus pe scări. De data asta, pe scările din universitate.

Ai mei

N-aş vrea să pară că vă ţin lecţii de gramatică, dar, dacă nu ştiaţi – deşi nu cred că mai e aşa o noutate, din moment ce „ştirea” e din 2010 – , vă spun că în ediţia din 2010 a Gramaticii de bază a limbii române, al (de fapt, toată seria, adică a, al, ai, ale) apare ca pronume semiindependent. „Aşa, şi?”, s-or fi minunînd unii. Ei bine, eu m-am bucurat pentru că, în sfîrşit, cuvîntului care a stat cîndva la baza unei „dispute” pe care am avut-o cu profesoara de română din liceu (sînt convins că domnia sa nu-şi mai aminteşte detaliul care m-a făcut pe mine să îndrăgesc limba română şi ale sale subtilităţi) i s-a făcut dreptate: dintr-o biată marcă posesiv-genitivală în gramatica tradiţională a ajuns să fie pronume semiindependent, adică, semantic vorbind, un cuvînt care poate substitui un altul, substantiv, ce poate fi „recuperat” din context.

De multe ori, cînd cineva spune „ai mei”, îi are în vedere pe părinţi din perspectiva copilului aflat în grija lor („vin ai mei la şcoală”, „ai mei nu mă lasă” etc.); în căsnicii „al meu” e „bărbatul meu”, „soţul meu”, „ai mei” sînt părinţii, „ai tăi” sînt „socrii”. Potenţialul pronumelui semiindependent e însă mult mai mare şi mie de asta mi-e drag cuvîntul ăsta atît de frumos pentru rostirea românească, căci oare ce ascunde el atunci cînd e spus de un bătrîn aflat la un azil ori de către un orfan? Cine sînt ai lor? Ai cui sînt ei?

Bunăoară, eu cu „ai mei” nu trebuie să ţin legătura ca să-i ştiu lîngă mine. Ai mei, dată fiind semiindependenţa care ne leagă, nu pot pleca prea departe. Din punct de vedere gramatical, explicaţia sună cam aşa: pronumele semiindependent e un cuvînt care, deşi are caracteristici sintactice, semantice şi morfologice proprii, nu poate exista singur, avînd nevoie, mereu, de o complinire obligatorie la dreapta. Altfel spus, al e parte dintr-un întreg, al nu se poate împlini decît în pereche, al nu umblă singur niciodată, al are nevoie mereu de celălalt ca să poată funcţiona. Ai mei, de exemplu, sînt toţi cei care au nevoie de mine şi toţi cei de care am eu nevoie ca să funcţionăm cît mai bine. În absenţa alor mei, aş fi avariat sau aş exista pur şi simplu, ca o creaţie neîmplinită.

Ai tăi pot fi un părinte, un frate, o soră, un iubit, o iubită, un soţ, o soţie, un prieten ori poate un profesor, o înlănţuire de fiinţe care te întregesc şi care reprezintă motorul existenţei tale. Eşti al lor tot atît cît ei sînt ai tăi, iar lucrurile astea le ştiţi fără să vi le spuneţi.

Revin la remarca de la început: textul acesta nu e o lecţie de gramatică, ci un gînd despre cum cuvintele ies din limbă şi se strecoară neştiute pînă în miezul vieţilor noastre.

Oraşul ăsta

Oraşul ăsta boleşte: de pe geam aud, de dimineaţă pînă seara, uneori chiar şi noaptea, cum ambulanţele duc către spitale oameni suferinzi, iar eu, în loc să le doresc salvarea, mă gîndesc că unii n-o să se mai întoarcă acasă niciodată.

Oraşul ăsta trişează: din benzinăria de lîngă bloc se aude cum o motocoasă se plimbă harnică peste gazonul tuns perfect, iar eu mă gîndesc la brazdele pe care coasa din braţele vînjoase ale bunicului le lăsa în urmă, în parfum ameţitor de iarbă şi flori proaspăt cosite.

Oraşul ăsta zăpăceşte: în intersecţie, la culoarea verde a semaforului, oamenii se împrăştie grăbiţi în toate direcţiile, ca un pumn de boabe de mazăre aruncate pe jos, iar eu mă gîndesc la ziua aceea de vară în care am urcat cătinel cu bunicul pe dealurile de la Caşin ca să ducem oaia la stînă, fără ţipenie de om în jur şi însoţiţi numai de triluri de păsări şi greieri.

Oraşul ăsta e o iluzie: la Kaufland, oamenii se înşiră plictisiţi la cozi, cu o mînă pe telefon şi cu cealaltă împingînd apatici cărucioare ticsite de produse în ambalaje multicolore, iar mie îmi vine în minte amintirea dimineţilor de la ţară cînd ne aştepta bunica în bucătăria de vară cu o cană de lapte cu cacao şi o felie de magiun pe care presăra miez de nucă prăjit pe plită.

Oraşul ăsta înrăieşte: în Piaţa Păcurari cineva ţipă că i s-a furat portofelul, la farmacie vînzătoarea se preface că-i ocupată numai ca să nu-ţi mai dea restul de 20 de bani, în parcare ţi-ai găsit maşina zgîriată cu un cui de la un capăt la altul, vecina de deasupra îşi scutură ţoalele pline de praf şi păr chiar la tine în balcon şi, pe deasupra, te mai necăjeşte şi o durere de măsea.

***

Încerc să descopăr frumosul, dar trebuie mai întîi să ies din mizeria lumii în care m-am cufundat. Încerc să descopăr binele, dar mai întîi trebuie să-nvăţ să trăiesc printre şfichiuirile pline de venin ale celorlalţi.

***

E urîtă strada, e urît oraşul, sînt urît eu, sînt urîţi oamenii. Mă gîndesc că dacă ne-am da jos măştile astea, urîte şi ele, poate am reuşi să privim unii la alţii şi să vedem frumosul nu într-o haină de firmă, într-o maşină scumpă, într-o vilă impunătoare sau o vacanţă exotică, ci acolo unde nu l-am căutat niciodată: în noi înşine.