Ce rămîne după

Rămîne golul pe care eşti convins că l-ai fi umplut dacă ai fi rămas pe loc.
Rămîn amintiri din ce în ce mai şterse ale unor oameni şi ale unor locuri.
Rămîn oameni dragi pe care ţi i-ai înrămat de vii, tocmai pentru a-i păstra aşa cum ţi s-au dat, i-ai crescut şi abandonat.
Rămîn mesaje rătăcite într-o casuţă de e-mail pe care le mai deschizi absolut întîmplător în zile liniştite de dumincă, sperînd că vei găsi şi vreo scrisoare care să-ţi lase un zîmbet pe buze.
Rămîn cei care te-au detestat, ignorat şi cei care te salută din frică, din obligaţie ori dintr-un interes neştiut.
Rămîn cei care te invită la cafea pentru că le e dor.
Rămîn cei care nu-ţi mai vorbesc pentru că nu ştiu ce-ar mai putea să-ţi spună.
De fapt, nu rămîne nimeni şi nimic. N-o recunoaştem, pentru că nu ne place să petrecem prin viaţă cu mîinile goale şi sufletul rătăcit.

Excesul de reproş

Întotdeauna am răspuns reproşului. Însă felul meu de a reacţiona nu se încadra nicicum în viziunea biblică a întoarcerii şi celuilalt obraz, dar nici în replici beligerante. În mintea-mi, reproşul era răstălmăcit, transformîndu-se – într-un efort imediat de-a-mi amăgi supărarea şi de a o înlocui, constructiv, cu nevoia de împăcare a părţilor implicate, adică „reproşatul” şi „reproşantul” – în pildă al cărei conţinut moralizator să-mi asigure progresul. Am funcţionat astfel de cînd mă ştiu, asumîndu-mi deopotrivă ponosul intrinsec inevitabil, dar înfruptîndu-mă şi din foloasele răstălmăcirii mele. De altfel, aşa mi se explică devenirea. Niciodată însă vorbele „rele” n-au venit de-acasă. Paradisul în care mi-am scăldat copilăria era, mai degrabă, construit din nuiele de alun care să mă certe şi linguri cu miere care să mă-mpace. Cînd m-am desprins de acestea, nimic n-a mai fost în stare să-mi asigure, aşa cum ar fi trebuit, formarea. Am căutat cu lumînarea suplinirea parentală şi-am găsit-o sub forma unor demoni care se preumblă pe pămînt în haine de îngeri. I-am ales să-mi facă parte din fiinţă, să mă demonizeze asemenea lor. Am învăţat invidia, ura, dispreţul, jignirea, înfumurarea, siguranţa de sine, îngîmfarea, discreditarea, desconsiderarea. Am uitat prietenia, iubirea, aprecierea, emoţia, gingăşia, modestia. Nu am nimic să-mi reproşez.

“Serviţi, vă rog”

Unul dintre personajele din sondaj a reuşit să rostească următoarele:
a) Urcînd cu maşina spre un sat şi, părîndu-i-se că s-a rătăcit, a întrebat: Mai e mult pînă departe?
b) Ajungînd, în cele din urmă, departe, l-a întrebat pe cel care i-a apărut în cale: Dvs. sînteţi domnul nea Marin?

Excesul de sine
Iubirea de monştri naşte ură

Capul plecat, sabia nu-l taie, însă obişnuieşte trupul cu o altă statură, într-o veghe neîntreruptă, radiografiind lumea mereu altfel. Cînd sabia se odihneşte în teacă, privirea se ridică de-ndat’ şi, văzuţi de jos, cei care cîndva erau doar înalţi au devenit monştri.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e puterea, sub toate formele ei: puterea de a pecetlui buzele celui care tocmai se pregăteşte să-ţi reproşeze mizeriile vieţii tale, puterea de a paraliza sufletele celor apropiaţi, puterea de a-i cumpăra pe medicorii la preţ redus şi a-i vinde, în sume înzecite, peste cîţiva ani, puterea de a anula orice proces de conştiinţă, de a anihila sentimentul automustrării şi, în sfîrşit, acea putere dată de avuţie şi funcţiile publice.  Conjugate acestea, ni se desenează portretul unui monstru, aşa cum nu-mi amintesc ca o pictură să-l fi surprins vreodată.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e jugul puterii. Asupritorul, orbit de frumuseţea şi de orgasmul asupririi, îşi încolţeşte victima într-un joc al minţii din care nu poate ieşi decît perdantă. Însă într-un efort vindicativ, se pune la pîndă şi aşteaptă. Îndură umilinţe, lasă scuipatul să i se usuce pe faţă, iar palmele primite nu au alt efect decît să-i menţină răzbunarea trează. Sufletu-i se îmbracă într-o haină de viermi colcăitori care să-i fie scut în faţa suferinţei, ochii îşi trag deasupra-le vălul indiferenţei. Să mă sinucid, să mă las omorît sau să-mi amîn moartea pînă după ce voi fi savurat suferinţa Lui, mă voi fi înfruptat din neputinţa şi nefericirea Lui? Demonul care încă îi mai animă spiritul şi-l mînă în luptă ştie deja ce-a ales. Urmează dezicerea de prieteni şi îmbrăţişări tandre în patul duşmanului.

Popa la nevoie se cunoaşte

Cele zece porunci ale Patronului

1.    Eu sînt Patronul, şeful tău; să nu ai alţi şefi în afară de mine!
2.    Să nu-ţi faci şef cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini ei!
3.    Să nu iei numele şefului tău în deşert!
4.    Adu-ţi aminte de ziua şefului şi măcar sună-l!
5.    Cinsteşte-l pe şeful tău sau pe şefa ta, ca să-ţi fie bine la locul de muncă!
6.    Să nu-ţi ucizi şeful!
7.    Să nu fii desfrînat!*
8.    Să nu furi! **
9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva şefului tău!
10.  Să nu pofteşti nimic din ce este al şefului tău!

*ţie ţi-o trage numai şeful şi nimeni altcineva.
**tu trebuie să trăieşti după principiul „şeful a dat, şeful a luat”.

PS: nemulţumiţii şi-au depus deja cererile de concediu cu plata în natură moartă.

Vezi şi Excesul 14.

Concurs fără premii

Identificaţi deosebirile din fotografiile alăturate! Oferim premii fără nici o valoare, sfaturi şi un set extraordinar de scame culese atent de pe covorul din sufragerie.

Mămăliga mă-sii

Nea Marin mi-a bătut ieri de trei ori la uşă. De fiecare dată mi-a zis, zîmbind, că a greşit. De fiecare dată am vrut să-i spun să o convingă pe maică-sa să nu mai arunce cu bucăţi de mămăligă în rufele noastre. Mă răzgîndeam subit, pentru că presimţeam că n-o să nimerească uşa acasă.

Nu prostiţi poporul cu televizorul!

La unul dintre chioşcurile cu ziare de pe Copou:

- Bună ziua! Aveţi „Dilema veche”?
- Da.
- Cu album (nr: Viaţa şi opera lui Leonardo da Vinci)?
- Nu, nu! De unde-aţi auzit că ar avea album?
- De la televizor.
- Ei, schimbaţi televizorul.

Mă urăşti, deci exist
Excesul urii de sine

Aşa cum mulţi ne încărcăm în viaţă de păcatul iubirii de sine, alţii dintre noi, depăşindu-ne aşteptările pămînteşti, se pricep bine în a se urî pe sine. Ura de sine devine astfel după ce iubirea de sine eşuează în a-şi face culcuş în sufletul omului. Vă daţi voi seama ce năpastă a căzut asupra celui care nu se poate iubi? Veţi zice, pesemne, că, în egală măsură, nici nu s-ar putea urî, ura şi iubirea fiind două sentimente (de afecţiune sau duşmănie) care se construiesc, fără îndoială, în alteritate. Prin ceilalţi ne dăm seama dacă ne iubim sau urîm. Cînd, din partea celor care ne însoţesc prin viaţă, dovezile de căldură sufletească lipsesc, nu ne rămîne decît să cădem în starea extremă opusă, adică ura. Un sentiment de auto-denigrare care se hrăneşte din stările celor cu care urîtul (pentru că da, cineva se urîţeşte înzecit, atît fizic, dar mai ales sufleteşte atunci cînd respiră numai ură) îşi poartă alteritatea. Ura se transmite mai uşor decît iubirea, pentru că a existat şi există în om chiar de la naştere, sub forma unor instincte primare de auto-conservare şi bine propriu. Aşa că cel care se urăşte pe sine va încerca să extragă veninul dispreţului din ceilalţi de fiecare dată cînd un prilej se va ivi. Însă această flagelare e mereu întreruptă de stări contradictorii: cum mă mai pot urî cînd sînt persoane care îşi numără secunde, minute, ore din viaţă vorbindu-mi, alintîndu-mă, certîndu-mă, alinîndu-mă? Dar un cuvînt rostit care nu se citeşte într-un afect pozitiv îl face pe urît să revină în acelaşi loc, într-o angajare sisifică ce, într-un final, cînd o fi acela, nu-l va obosi, ci-l va omorî. Fără ca măcar să ajungă să ştie ce-ar fi fost iubirea de ceilalţi.