Cum bălteşte voma electorală

De cele mai multe ori evit să scriu pe teme politice pentru a nu mă confrunta ulterior cu diversele apelative, comparaţii, manifestări – altfel spus, „puseuri de patimă” – din partea celor care nu „fac politică” dar care, de pe margine, fluieră şi arbitrează cît îi ţin gura – cînd vorbesc, degetele – cînd tastează şi mintea – cînd gîndesc. Deşi, slavă Domnului!, toate cele trei obosesc relativ repede, avînd nevoie de pauze generatoare de noi energii, se găsesc întotdeauna şi indivizi mai obstinaţi din fire care insistă să-şi depăşească limitele fizice şi mentale.

Fără îndoială, din această categorie de zeloşi, îi eliminăm pe cei pe care studiile de specialitate îi recomandă să şadă confortabil, pertinent şi liniştiţi în fotoliile oferite de meseria de „analist politic”. Însă ce ne facem cu acea cohortă diformă, semianalfebetă în ceea ce priveşte „abc”-ul politic şi, cu atît mai rău, eterogenă şi imposibil de ţinut în frîu?

În ce fel şi după ce chip să-i judecăm pe cei care pur şi simplu îşi eructează opiniile nechibzuit, ghidîndu-se numai după logica primară a mîrlanului care scuipă pe jos pentru că ştie că ceilalţi s-ar scîrbi într-atît încît să nu-i reproşeze nimic?

Dincolo de masa „sferto-analiştilor” care dau verdicte asupra unuia sau altuia, trebuie să-i număr aici, în galeria pătimaşilor, şi pe marţafoii – forumişti de meserie – care, gheboşiţi de postura (sic!) lor, ciugulesc ce vomită alţii, pentru a-şi vărsa, la rîndu-le, producţia de injurii, de aprecieri cel puţin jignitoare şi alte manifestări tribale. Mintea nu le este decît un fals bezoar unde se depozitează voluntar mizeria umană, scuipată apoi în public, peste oameni – publici sau nu – în formule de genul „votanţii lui Băsescu sînt retardaţi” sau „votanţii lui Geoană trebuie împuşcaţi”. Cei care nu votează sînt invitaţi să părăsească ţara, pentru că n-ar fi români în „trăire şi-n simţiri”, iar o altă categorie de „nesimţiţi” nepatrioţi, cei cu votul alb, deoarece sînt puţini, rămîn şi neinteresanţi pentru şleahta de forumişti care-şi lasă balele ideologice în toate secţiunile de „comment” de prin ziare sau alte surse de informare ori deformare.

Înţeleg astfel de „exuberanţe” şi comportamente necontrolate cînd e vorba de teme sau activităţi care le justifică în mod natural, atît la oameni, cît şi la animale. Printre ele, forumiştilor de meserie, e şi sexul. Sau somnul.

PS: cît priveşte bezoarul, e natural să se formeze la unele animale, precum pisica, ce acumulează în stomac fire de păr moarte – deci inutile! – pe care apoi le scuipă, sub forma unui ghem. Cică se formează şi la unii oameni, bolnavi psihic, care obişnuiesc să-şi mănînce părul. Şi de data asta, diferenţa e una de postură: mizeria se acumulează în tubul digestiv, nu în cavitatea craniană.

Lovitură în Moalele Moldovei

La Curăţătorie, la Moldova Mall, cum intri, pe stînga…

-Sărut mîna, aş dori să las două haine la curăţat!
-Sigur că da. Ah, dacă aţi fi venit mai devreme, le-aţi fi putut ridica astăzi după 16.00.
-Nici o problemă, vin mîine dimineaţă! Dar lucraţi mîine? (adică 1 decembrie)
-De ce să nu lucrăm?

Las hainele, întocmeşte un bon, plătesc, urmînd să revin a doua zi. Tot după 16.00. La ora 17.00 acolo sînt, dar şoc! Mall-ul e închis şi nişte gardieni îşi plimbă burţile de colo-colo, gesticulînd că nu se poate intra. După cîteva ture prin cartier, mă întorc cam într-o oră. Din nou, şoc! Mall-ul se deschisese, dar se închisese curăţătoria. Înţeleg că trebuie să revin în următoarea zi. Miercuri, deja 2 decembrie, acolo mi-s, la 16.00 fix.

-Sărut mîna!
-Bună ziua.
-Ştiţi, hainele…
-Dar nu trebuia să veniţi mîine după 16.00?
-Nu, trebuia sa vin ieri după 16.00!
-Dar pe bon ce scrie?
-Scrie ce v-am spus!
-Aş putea să văd bonul?
-Aţi putea!

Şi-i înmînez „docomentul”. Îl cercetează meticulos ca pe un vestigiu şi mi-l întinde înapoi. Se face că răscoleşte printre hainele care-şi aşteptau, curate, proprietarii şi concluzionează:

-Şi de ce n-aţi venit ieri după ele?
-Am venit, dar era închis!
-Era închis?
-Da.
-Probabil colega mea era la baie.
-Da, probabil. Dar era închis tot Mall-ul, adică nu se putea intra în mall deloc.
-Da? Oare ce s-o fi întîmplat?
-…
-Da, deci hainele au fost puse la uscare naturală şi mai întîrzie puţin. Încercaţi să veniţi după jumătate de oră.

Zis şi făcut. Mă uit la ceas şi-mi calculez jumătatea. Mă voi întoarce la 16.47. N-mi permit decît un drum pînă la Hala Centrală şi-napoi. La 16.47 m-am întors, fără să mai întreb nimic. Stateam ca un cerşetor mut în faţa tejghelei.

-Vai, ce ruşine, nu-s gata! Tocmai am vorbit cu şoferul! Încă n-a terminat de încărcat hainele, ca să le aducă…
-(în gînd: Vai, ce ruşine!) Şi? (De parcă aşteptam un transport cu canabis…)
-Aveţi nevoie urgentă? Dacă da, puteţi să mergeţi la Hală să le luaţi, le găsiţi la curăţătoria de-acolo.
-(abia întors de la Hală) Şi dacă şoferul pleacă pînă ce ajung eu la Hală?
-Veniţi înapoi aici!
-Dar dvs. închideţi la 18.00, nu cred că ajung iar, înapoi. Lăsaţi că vin mîine. Tot după 16.00?
-Nu,nu, după 10.00.

Pregătit cu o listă de înjurături, pentru că realmente nu aveai pe cine reclama la Protecţia consumatorului, revin. După 12.30, cum îmi calculasem eu marja.

-Am venit după haine.

Dau bonul, primesc hainele şi nu ofer injurii la schimb. Era altă domnişoară în tura de dimineaţă.

Jurnalistul naiv şi jurnalistul amator

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)” [fragment de sinceritate a unei tinere studente]

Să-mi spună mie cineva cum aş mai putea oare să le explic studenţilor mei că menirea unui jurnalist este informarea corectă, considerarea premiselor de nevinovăţie şi căutarea adevărului? M-ar acuza, pe bună dreptate, de ipocrizie. Şi mi-ar trînti în faţă ziarele sau m-ar forţa, jumătate de oră – suficient cît să trag o concluzie – să mă uit la unul dintre posturile de televiziune de ştiri de la noi din ţară. M-ar obliga să le spun că i-am minţit, că între realitate şi ceea ce sînt învăţaţi la şcoală orice asemănare devine întîmplătoare şi rarisimă.

Să-mi spună mie cineva ce-ar mai putea face un dascăl, şi el la început de drum, să le cîştige încrederea studenţilor săi viitori jurnalişti nu cu minciuni, ci cu adevăruri care i-ar face să regrete că s-au gîndit la Jurnalism ca la o viitoare profesie onorabilă? Ce le vor spune ei părinţilor, în această situaţie economică gravă: „Mamă, tată, scoateţi alţi bani din buzunare pentru o altă facultate de vreţi să nu ajung să mint, să acuz, să scuz, să judec strîmb.”? Probabil că da.

Să-mi spună mie cineva de ce pentru un tînăr pregătit să fie jurnalist – în sensul, dat uitării, de a ieşi pe teren, de a se documenta, de a tria judicios informaţiile, de a redacta – răsplata şi plata valorează doar 3 milioane de lei (vechi, fireşte), iar unei paţachine însărcinate cu inventarea (şi, în cel mai bun caz, inventarierea) unor bîrfe pentru revista „Zău” i se oferă un minim de 20 de milioane pentru acest demers aiuristic… pardon, jurnalistic?

Să-mi spună mie cineva, dascăl la început de drum, ce să le mai spun studenţilor mei despre căutarea jocurilor inedite de cuvinte pentru titluri cînd multe dintre ziarele pe care le citesc explică „De ce s-a despărţit Gina Pistol de Marica” sau jignesc pe oricine şi orice, prin puterile discreţionare ale proprietarilor lor?

„Am ales această facultate fiind atrasă de lumea mass-media. E o lume în care trebuie să le spui lucrurilor pe nume, o lume în care minciuna nu are loc. Consider că lumea trebuie să fie corect informată în cel mai scurt timp posibil (…)”

Să-mi spună şi mie cineva cum să le explic studenţilor mei.

O, TV!

Mă tem să nu ajungem să privim zilele acestea la OTV ca la unul dintre cele mai jurnalistice produse de pe piaţa media românească.

Sînt înconjurat de persoane care…

-    se erijează în prietenii mei atunci cînd asta îi avantajează.
-    înţeleg unidirecţional zicala „Prietenul la nevoie se cunoaşte”.
-    îmi cerşesc atenţie.
-    ştiu că sînt pupincurişti, dar asta nu-i împiedică să fie astfel şi în continuare.
-    nici măcar nu merită menţionate.

Ce rămîne după

Rămîne golul pe care eşti convins că l-ai fi umplut dacă ai fi rămas pe loc.
Rămîn amintiri din ce în ce mai şterse ale unor oameni şi ale unor locuri.
Rămîn oameni dragi pe care ţi i-ai înrămat de vii, tocmai pentru a-i păstra aşa cum ţi s-au dat, i-ai crescut şi abandonat.
Rămîn mesaje rătăcite într-o casuţă de e-mail pe care le mai deschizi absolut întîmplător în zile liniştite de dumincă, sperînd că vei găsi şi vreo scrisoare care să-ţi lase un zîmbet pe buze.
Rămîn cei care te-au detestat, ignorat şi cei care te salută din frică, din obligaţie ori dintr-un interes neştiut.
Rămîn cei care te invită la cafea pentru că le e dor.
Rămîn cei care nu-ţi mai vorbesc pentru că nu ştiu ce-ar mai putea să-ţi spună.
De fapt, nu rămîne nimeni şi nimic. N-o recunoaştem, pentru că nu ne place să petrecem prin viaţă cu mîinile goale şi sufletul rătăcit.

Excesul de reproş

Întotdeauna am răspuns reproşului. Însă felul meu de a reacţiona nu se încadra nicicum în viziunea biblică a întoarcerii şi celuilalt obraz, dar nici în replici beligerante. În mintea-mi, reproşul era răstălmăcit, transformîndu-se – într-un efort imediat de-a-mi amăgi supărarea şi de a o înlocui, constructiv, cu nevoia de împăcare a părţilor implicate, adică „reproşatul” şi „reproşantul” – în pildă al cărei conţinut moralizator să-mi asigure progresul. Am funcţionat astfel de cînd mă ştiu, asumîndu-mi deopotrivă ponosul intrinsec inevitabil, dar înfruptîndu-mă şi din foloasele răstălmăcirii mele. De altfel, aşa mi se explică devenirea. Niciodată însă vorbele „rele” n-au venit de-acasă. Paradisul în care mi-am scăldat copilăria era, mai degrabă, construit din nuiele de alun care să mă certe şi linguri cu miere care să mă-mpace. Cînd m-am desprins de acestea, nimic n-a mai fost în stare să-mi asigure, aşa cum ar fi trebuit, formarea. Am căutat cu lumînarea suplinirea parentală şi-am găsit-o sub forma unor demoni care se preumblă pe pămînt în haine de îngeri. I-am ales să-mi facă parte din fiinţă, să mă demonizeze asemenea lor. Am învăţat invidia, ura, dispreţul, jignirea, înfumurarea, siguranţa de sine, îngîmfarea, discreditarea, desconsiderarea. Am uitat prietenia, iubirea, aprecierea, emoţia, gingăşia, modestia. Nu am nimic să-mi reproşez.

“Serviţi, vă rog”

Unul dintre personajele din sondaj a reuşit să rostească următoarele:
a) Urcînd cu maşina spre un sat şi, părîndu-i-se că s-a rătăcit, a întrebat: Mai e mult pînă departe?
b) Ajungînd, în cele din urmă, departe, l-a întrebat pe cel care i-a apărut în cale: Dvs. sînteţi domnul nea Marin?

Excesul de sine
Iubirea de monştri naşte ură

Capul plecat, sabia nu-l taie, însă obişnuieşte trupul cu o altă statură, într-o veghe neîntreruptă, radiografiind lumea mereu altfel. Cînd sabia se odihneşte în teacă, privirea se ridică de-ndat’ şi, văzuţi de jos, cei care cîndva erau doar înalţi au devenit monştri.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e puterea, sub toate formele ei: puterea de a pecetlui buzele celui care tocmai se pregăteşte să-ţi reproşeze mizeriile vieţii tale, puterea de a paraliza sufletele celor apropiaţi, puterea de a-i cumpăra pe medicorii la preţ redus şi a-i vinde, în sume înzecite, peste cîţiva ani, puterea de a anula orice proces de conştiinţă, de a anihila sentimentul automustrării şi, în sfîrşit, acea putere dată de avuţie şi funcţiile publice.  Conjugate acestea, ni se desenează portretul unui monstru, aşa cum nu-mi amintesc ca o pictură să-l fi surprins vreodată.

Una dintre cele mai mari năpaste care poate cădea asupra omului e jugul puterii. Asupritorul, orbit de frumuseţea şi de orgasmul asupririi, îşi încolţeşte victima într-un joc al minţii din care nu poate ieşi decît perdantă. Însă într-un efort vindicativ, se pune la pîndă şi aşteaptă. Îndură umilinţe, lasă scuipatul să i se usuce pe faţă, iar palmele primite nu au alt efect decît să-i menţină răzbunarea trează. Sufletu-i se îmbracă într-o haină de viermi colcăitori care să-i fie scut în faţa suferinţei, ochii îşi trag deasupra-le vălul indiferenţei. Să mă sinucid, să mă las omorît sau să-mi amîn moartea pînă după ce voi fi savurat suferinţa Lui, mă voi fi înfruptat din neputinţa şi nefericirea Lui? Demonul care încă îi mai animă spiritul şi-l mînă în luptă ştie deja ce-a ales. Urmează dezicerea de prieteni şi îmbrăţişări tandre în patul duşmanului.

Popa la nevoie se cunoaşte