Pe locuri, fiţi gata, trageţi apa!

Puteţi practica săritura peste / pe lîngă / din / pe budă

Acest magazin din Lleida (Spania) afişează, la vînzare, în aceeaşi fereastră, atît pantofi sport sau ghete, cît şi veceuri. Identificaţi, rogu-vă, strategiile de marketing care stau în spatele acestui „aranjament”! Cîteva sugestii:

a) Cei care vor sta pe budă, pentru diverse treburi (mai mici sau mai mari), se vor gîndi la pantofii pe care i-au văzut în vitrină (reţinînd, evident, numele firmelor producătoare);

b) Pentru un veceu achiziţionat, primiţi moca toate acele perechi de pantofi şi ghete;

c) Pentru toate acele perechi de încălţăminte cumpărate, primiţi cadou şi buda;

d) Este vorba despre un mesaj adresat sportivilor (mereu grăbiţi): „Nu uitaţi să trageţi apa!”

Mulţumiri Laurei pentru fotografie!

Ce mai ascund budele femeilor (2)

Ciclul „Animala noastră cea de toate zilele” continuă. Graţie amabilităţii reporterului nostru, aflat, ca de fiecare dată, în mijlocul evenimentelor, avem noutăţi cu privire la Ce mai ascund budele femeilor.

Cititorii fideli ştiu despre ce vorbim, dar reamintim mesajul descoperit, cu ceva vreme în urmă (21 noiembrie), într-o budă din Barcelona, Spania: „Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă! Fă-te vegetariană!”.

În acest weekend, în aceeaşi budă, după o lună de zile, iată şi reacţiile:

Postul Crăciunului i-a căzut cam greu vegetarienei noastre

1. „La poya también es carne! Que hago me hago lesbiana? Tonta!” („Şi pula nu-i tot carne? Ce vrei? Să mă fac lesbiană? Proasto!”)
2.  „Las plantas tienen vida también y tu se la quitas. Eres igual de asesina, tonta!” („Şi plantele au viaţă şi tu le-o iei! Tot o criminală eşti şi tu, proasto!”)
3. „Los animales tambien comen otros animales, que les gusta la carne, payasa!” (Şi animalele mănîncă alte animale, pentru că le place carnea, caraghioaso!)
4. „Pobrecita, dejadla en paz. Si no puede comer el rabo de su novio, ya tiene suficiente castigo!!” („Lăsaţi-o în pace, sărăcuţa! Dacă nu i-o poate mînca prietenului ei, e pedepsită suficient!!”)
5. „La dieta tiene que ser equilibrada! Asi como la cadena alimenticia” („Dieta trebuie să fie echilibrată, ca lanţul trofic!”)
6. „Tus muertos! Me como yo! Viva la carne!” („Morţii mă-tii!” Mănînc eu! Carnea să trăiască!)

Animala noastră cea de toate zilele

Nu mînca animale! Carnea înseamnă crimă. Fă-te vegetariană!

De precizat că „avertismentul” stă scris pe partea din interior a unei uşi de budă din Barcelona, undeva în apropiere de plajă.

Ce nu pricep e de ce e scris într-o budă, din moment ce acolo ajungem, de cele mai multe ori, fix după ce-am mîncat.  Aşteptăm mesaje cu explicaţii suplimentare de la vegetarieni (şi nu numai).

Şi plajele vorbesc cîteodată

Plajele din Barcelona nu-s ca cele de la noi, docile. Sînt plaje cu personalitate, nu acceptă hîrtii sau mucuri de ţigară, darămite maşini de teren care să mai şi accidenteze oameni. Însă nu ştiu cît ar prinde pe la noi prin Costineşti ori Vama Veche, ori oricare altă staţiune, următoarele mesaje:

Bine aţi venit! Îmi puteţi demonstra că nu mă veţi mînji?

Sigur n-aţi uitat nici o pungă?

Sînt o plajă, nicicum o scrumieră imensă, OK?

Plimbările pe plajă sînt sănătoase. Menţine-te în formă, mergi pînă la coşurile de gunoi.

Practică terapia prin recilarea hîrtiei. Aruncă-ţi gunoaiele la coş şi te vei simţi mai bine.

Mulţumiri Laurei pentru fotografii.

Ep. 4: Somnul de bătrîneţe

Ultima zi de simpozion, sîmbătă, 21 octombrie. Discreţia pe care mi-o propusesem nu a coincis cu cea a celor din jur. Au confundat-o cu absenţa. Pe la 12.00, prezentatorul secţiunii în care aveam şi eu de susţinut o scurtă prelegere (şi unde eram, de altfel, prezent) refuza să înceapă pe motiv că „domnul Hazaparu lipseşte”. Nu, nu lipseam. Mi-am susţinut şi eu tema, în aceeaşi adormire generală. O menţiune despre „comunist” ca un nou stereotip pentru etichetarea vîrstnicilor de pe la noi le pune sîngele în mişcare. Lăsaţi întrebările! Ne apropiem de sfîrşit. Frumosul trebuie întotdeauna să învăluiască ansamblul, înspre final. Schimb de adrese de e-mail, cărţi de vizită îmi ajung în mîini, fără să fac vreun gest înadins spre a le lua. Aşadar, exist, deşi mulţi mă întreabă cînd am sosit, pentru că nu m-au zărit defel în celelalte două zile. „Nici nu aţi fi avut cum”, servesc eu o minciună care să mă facă singurul vinovat din această ipocrizie în care ambele părţi refuzau să-şi asume, mutual, dezinteresul.

Tăcerea moşilor

După o pauză de cafea, urmează şedinţa plenară. Va conferenţia o renumită scriitoare catalană, nu i-am reţinut numele. După-amiază însorită, ca toate celelalte de cînd sosisem în Lleida, cu temperaturi neobişnuite pentru mijlocul lunii octombrie: 28 de grade. Într-o astfel de „fierbere”, lucrările simpozionului nu se mai puteau desfăşura după rigoarea academică. La ora 17.00 n-a fost ceai, dar un cîntec de leagăn pesemne că străbătuse sala discret: amorţire aproape totală. O simt, îmi frec tîmplele, îmi cert cumva noaptea anterioară petrecută cu bere şi ţigară şi-mi refuz adormirea. Stîngăcie din partea mea. Unei stări care deja e năpustită asupra-ţi nu i te poţi împotrivi. Cel mult o accepţi cu demnitate. Prelegerea are tente feministe. De parcă nu mi-ar fi ajuns gerontofilia unora… Şi dacă, totuşi, aş dormi, mă iscodeşte un gînd. Inspectez sala: stînga – se doarme. Dreapta? Doarme. În spate? Somn şi acolo. Moţăi, cu capul ascuns într-o agendă, dar mă dezmeticesc înainte de final. E momentul laudatio, cînd toate palmele trebuie să răsune a mulţumire pentru cel care tocmai ne îmbogăţise cultural. Multe forme mai ia tăcerea. Poate fi respect, poate fi muţenie voită, poate fi impusă, poate fi normă. Dar poate fi, ca în conjunctura în care mă aflam, lipsă de apreciere şi politeţe. Jena nu răzbate chipul nimănui. La vedere sînt doar degete atinse de osteoporoză, înfipte în obraji şi stîlcind şi mai mult figuri deja schimonosite. Tonul bătutului din palmă vine de undeva din faţă. Între trăire şi visare, bătrînii aplaudă frenetic, cu ochii închişi. Şi-au închipuit că poate aşa nu-i vede nimeni.

Sfîrşit.

Ep. 3: Bătrînii şi plăcerea

În circumstanţe „incomode” mizăm pe discreţie: a noastră, dar mai ales a celor din jur. La Simpozionul internaţional de Gerontologie Culturală din Lleida am ajuns, se ştie, din încăpăţînare, dar nicicum mînat de intenţii gerontofile sau, dimpotrivă, gerontofobe. Obstinaţia mea n-avea nimic în comun cu tema prelegerilor, dar mai ales cu generaţia venită masiv să-şi susţină cauza („Îmbătrînim şi ne place, îmbătrînim, daţi-ne pace!”). Într-un peisaj pe care-l cunoşteam dinaintea lor (Universitatea, oraşul), pentru că hălăduisem pe-acolo vreme de cinci luni, ei s-au instalat mai repede şi, aparent, mai bine decît mine. Pînă să-mi regăsesc eu cotloanele şerpuitoare şi deluroase de pe Calle Mayor, deja se pregăteau, la pas, de vizite la Seu Vella, au format grupurile care vor cina într-un anume restaurant, x-uleştii vor petrece în oraş, doar cu bere, iar cutărescele s-au hotărît pentru o plimbare. La restaurant cu greu fac faţă fandoselii şi schimonoselilor întru bună creştere. Ieşirea la bere se anunţa de-a dreptul incendiară pentru zona miocardică a unora şi nu mi-aş fi asumat astfel de răspunderi. Cît despre dragul de sporovăială al unora, mă tem că discuţiile despre vacanţe exotice cu aventuri asemenea, povestite de octogenare, chiar nu mă încîntă.

Rămăsese, aşadar, să-mi drămuiesc timpul liber – din serile simpozionului – după bunul meu plac de douăzeci şi de ani: în fum (de ţigară, în primul rînd) şi cu bere. Astfel de plăceri demne de talpa Iadului cu greu îţi pot fi satisfăcute de oraş. Crîşmele te repudiază, deşi există datorită ţie şi celorlalţi asemenea ţie. Te aruncă într-un colţ de trotuar, la o masă de plastic nedebarasată, printre trecătorii grăbiţi. Sentimente stranii anunţă o despărţire între tine şi oraşul pe care ţi-l alesesei să-ţi fie pentru suflet. Hotărît lucru, nepotrivire de caracter. A doua zi îţi va trece.

Va urma.

Ep. 2: Menopauza de ţigară

Rostirile pătimaşe nu-şi au locul în cadrul unor prelegeri academice. Iar teama de stereotipie în privinţa vîrstnicilor a dus, prin exces de prudenţă, la expunerea (la figurat, dar mai ales la propriu) grosolană şi falsă a unei naturaleţi închipuite. Doamne pentru care vremea colanţilor – din punct de vedere cronologic, dar şi biologic – a trecut, au defilat, în pas de pisică bătrînă, pe coridoarele Universităţii din Lleida. Spectacol de carne flască. Obraji stafidiţi, îngropaţi pînă la grotesc în fond de ten. Coafuri tratate cu grija neglijenţei adolescentine. Maiouri mulate. Reiterare îngroşată a unui episod dintr-acelea trăite în anii copilăriei, cînd, jenaţi, ne găseam prinşi în discuţiile adulţilor din care nu ieşeam decît cu pomeţii roşii de stînjeneală.

Mimarea nonşalanţei se încheie în fariseism, în impostură. Autodevoalare a cabotinismului. La pauzele de „bocadillos” (mai pe româneşte, sandviş), scobitorile erau mereu insuficiente, apa carbogazoasă, dar îndeosebi cafeaua, produceau oarece întîrzieri la întrunirile următoarele. Deşi numărul specialiştilor în gerontologie era relativ mic – în special doar cei care au fost keynote speakers în cadrul simpozionului –, despre fenomene şi efecte ale îmbătrînirii se vorbeşte grosso modo, cu experienţe personale, mame internate la nebuni, taţi violenţi, copii ignoranţi. Studiile de caz (cu rigorile minime pe care acestea le impun) s-au transformat în felii de initimitate scoase la mezat. Trăirea personală devine subiect de dezbatere publică. Menopauza. O astfel de temă nu poate fi tratată altfel decît prin vociferări; bunul simţ lasă loc deşănţării discursive: „Primul semnal al bătrîneţii şi al vieţii mai dificile la femei e menopauza”. Blasfemie, anatema! Se cere microfonul. Se dă: „De curînd, sînt la menopauză şi n-am fost niciodată atît de fericită ca acum!”. Rîsete neîncrezătoare. Priviri asemenea. Discriminare: „Why menapause, and not womenapause? After all, it’s none of our bussiness”. Nervi. Se solicită imperios pauză. Pînă la urmă, s-a acceptat un stereotip. Menopauza include şi stări de iritare. Şi, după rumoarea generală, constat că nu se manifestă numai la femei.

Va urma.

Ep. 1: Bătrîneţile mele

Simpozionul internaţional de Gerontologie Culturală (Universitat de Lleida, Catalunia, Spania, 16-18 octombrie 2008) a început surprinzător, cu o precizie atît de nefirească pentru spanioli, gazde deja cunoscute pentru lentoarea şi lejeritatea dovedite în circumstanţe chiar mai „fremătătoare” decît cea de faţă.

Prima zi de conferinţă, joi. Dis-de-dimineaţă, încă se mai fac înscrieri. Secretara mă chestionează în engleză (de unde vii, la ce tip de taxă te încadrezi, plăteşti şi pentru cina de rămas bun etc. etc.?), eu răspund în spaniolă. Inversăm însă limbile cînd ne despărţim. Îmi iau, cuminte, chitanţele, sperînd într-o ulterioară decontare în ţară, de la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în Învaţămîntul Superior. Ar conta pentru cei de la CNCSIS dacă le-aş spune că nu mă interesează în mod deosebit nici decontarea, că Simpozionul m-a preocupat într-atît cît să nu devin penibil în faţa unui public (în majoritate de vîrsta a treia) din diverse ţări ale lumii şi că toată această tevatură s-a petrecut tocmai ca eu să revăd un orăşel care-mi sucise minţile cu patru ani în urmă?

Prefer să nu-mi răspund şi să aştept pe e-mail decizia lor. La urma urmei, nu toate interesele noastre sînt cosmetizate şi iau forma altor interese „mai puţin personale” (în rostiri penibile de genul „pentru binele vostru”, „mai mult pentru voi”, „am acceptat deoarece m-am gîndit la tine” et caetera)? Paranteza meditaţiei mele despre natura meschină şi egocentrică a fiinţei umane se închide brusc: „Hello, they will begin in a few minutes!”, mă avertizează cu o bătaie pe umăr o domnişorică pentru care limba engleză nu e atît de „duşmănoasă” ca pentru majoritatea spaniolilor. Rămăsesem, într-adevăr, singur pe coridoarele universităţii, cu ochii oglindiţi într-una din ferestrele care dau spre curtea interioară îmbrăcată în verde.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Urările de bun venit sînt întotdeauna plictisitoare şi false. Iar gradul de iritare pe care îl produc e direct proporţional cu timpul care li se dedică. De data asta, a fost cam jumătate de oră, suficient cît să-ţi cauţi numaidecît refugiul la o ţigară, în grădina pe care o ochisei mai devreme. Prilejul perfect pentru conversaţii liminare. În fapt, nici măcar. Alături îmi erau doar cîţiva studenţi ai Universităţii din Lleida şi cîţiva ţînci strecuraţi „ilegal” în grădină şi alungaţi de o femeie de serviciu şi un portar. 15 minute de pauză, dialogurile s-au legat pe hol, nu la ţigară. Vîrsta a treia nu fumează. Şi, din cîte constat, nici a doua, nici prima.

Va urma.

Despre lucruri mărunte

Frumuseţea unui oraş nu stă în opulenţa impregnată în fiecare colţ de bulevard, la fel cum nici frumuseţea unui text nu stă în calofilie. Accesele de reducţie ale unora sînt alarmante: iubesc un oraş aşa cum iubesc o haină şic. Lleida n-are răbdare cu astfel de ageamii. Îi tratează, dintru început, cu miros greu, înţepător. Îi claustrează, forţîndu-i să-şi găsească alinare în mărunţişuri, îi injectează sistematic cu o doză de ignoranţă. „Nimic de făcut, nimic de agreat, nimic… nimic… nimic”. În faţa lor, oraşul se consumă abuziv, într-o formă precară de ataşament. În afară de cele cîteva „repere turistice”, de altfel bagatelizate prin expunere şi recomandări excesive, Lleida se întinde nud la picioarele vizitatorilor. Le acceptă paşii grăbiţi, de la Seu Vella înspre Gardeny şi înapoi, pe Calle Mayor, pentru cumpărarea de suveniruri şi alte marafeturi. Aparent, oferta a rămas aceeaşi, la a doua mea sosire pe tărîm spaniol. Totuşi, Lleida, într-o curgere de patru ani, şi-a mai ostoit din pasiuni. La universitate abia dacă se mai fumează ţigări, nici vorbă de altfel de „fumuri” mai îndrăzneţe, laboratoarele de la Comunicare stau mai degrabă în întuneric. Nu regăsesc studenţii agitaţi pe care-i lăsasem în urmă. Anticipasem, dar n-am frînt iluzia decît în faţa confirmării. „Tinerei generaţii” i-am rezervat doar o arcuire de sprînceană. O să priceapă. Secunde de meditaţie. Revenirea într-un loc căruia simţi că îi aparţii şi de care ai fost rupt e act masochist. Îţi dăunează şi-ţi place. Am revenit. Acum nu mai descopăr. Doar constat. Lleida de acum e compusă din contraste şi analogii, după un reper, al meu. „Înainte… acum….” Acum, exceselor catalaniste nu li s-a putut sustrage nici un loc public. Acum, la Hostal Mundial am primit o cameră fără fereastră. N-am reuşit să-mi întîlnesc vechii prieteni, deşi ne-am imaginat pe toţi, în jurul unei mese, developîndu-ne istoriile personale. Cred, de fapt, că nu ne-am fi spus nimic, ci ne-am fi sorbit berea şi ne-am fi savurat ţigările, în tăcere. Şi ne-am fi despărţit fără să ne luăm la revedere. Doar ca să ne fie dor.

Lleida mea

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

Nu, Lleida nu încurajează exerciţii exhibiţioniste. Lleida doar demonizează simţurile într-atît încît te hazardezi la jocuri funambuleşti cu tine însuţi. În vecinătatea confortabilă a alienării laşi garda jos, renunţi la vigilenţă şi te mîngîi cu bucuria anonimatului. Dacă vreţi, găsiţi aici discreţia unei camere de bordel respectabil, cu Lleida amanta care ştie întotdeauna ce vrei, cît stai şi cînd revii. Pe mine m-a întîmpinat cu ce ştia că-mi place mai mult. Străduţe înguste, cît să-i forţeze pe oameni să-şi zîmbească atunci cînd se întîlnesc, în încercarea de a-şi face loc de trecere. O melodie amăgitoare a cuvintelor rostite complice în spaniolă. Un soare care să mă învăluiască, ştiindu-mi hachiţele siderale. Mi-au fost drog şi suficiente. Fericirea frugală e singura care poate mîntui omul de păcatul existenţei, al curgerii, al timpului. În Lleida vînătoarea de efemeride ia sfîrşit; stare abulică autoindusă.

Aţi ieşi(t) vreodată – într-un act deliberat – dintr-o încăpere caldă, în frigul iernii, neîmbrobodiţi, ori în ploaia rece dintr-o seară de toamnă? Fără teama insanităţii, prudenţa expunerii, ori interesul pentru eludarea oprobriului? Dezgoliţi de meschinării, bravi şi sinceri? Fără alte deşertăciuni?

De nu, prin Lleida să nu treceţi.