Studenţia, de azi pe mîine

M-am trezit de dimineaţă cu o întrebare: cu ce şi-o fi ocupînd timpul studentul din ziua de azi? Pînă să mă dezmeticesc, o altă întrebare îmi cuprinse gîndurile: întîi şi-ntîi, cine-o fi, cum arată studentul din ziua de azi?

Mi-am zis că sănătos ar fi – ca să-mi răspund cît mai corect la întrebare – să elimin categoriile extreme, adică pe cei care niciodată nu mai termină ce au de făcut şi pe cei care nu fac niciodată nimic. Altfel spus, nu-i vom lua în considerare pe cei ce şi-au făcut casă din bibliotecă sau, dimpotrivă, din discotecă.

Aşadar, căutam studentul mediu, normal, studentul în general, acela care se distrează mereu în weekend-ul său de patru zile, acela care aşteaptă pierdut prin gări ori autogări pachetul de-acasă, acela care downloadează filme de pe torrents pentru că nu are nici bani şi nici chef să-şi cumpere DVD-urile originale, acela care îşi roagă colegii de cameră să vină mai tîrziu la cămin pentru că are o întîlnire romantică acolo cu iubirea vieţii lui dintr-un anumit semestru al unui anumit an, acela care-şi împarte cutia de pateu cu cei 20 de prieteni de pe palier, acela pe care-l recunoşti că a primit bani de-acasă pentru că fumează ţigări bune.

E acelaşi student care are o gaşcă „bună la toate”: unii ştiu să cînte (cel mai adesea la chitară sau chiar au o voce remarcabilă), unii ştiu să facă mîncare, alţii ştiu să facă rost de cursuri înainte de sesiune, unii cunosc xeroxurile cu cele mai mici preţuri, unii ştiu să scrie eseuri pentru toată gaşca, unii au mai mulţi bani, unii mai puţini, unii ştiu cele mai bune bancuri şi tot aşa gaşca se măreşte pînă cînd se satisfac toate nevoile de supravieţuire în studenţie. După, fiecare îşi vede de slujba lui, împărţită, pentru unii, cu un program de master şi se mai întîlnesc cînd şi cînd, întotdeauna discuţiile începînd cu „îţi aminteşti atunci cînd…”

După ce m-am spălat pe ochi şi m-am trezit de-a binelea, mi-am dat seama că, în toată descrierea mea, se strecurase o eroare: profilul pe care-l conturasem era al studentului din ziua de ieri.

Ce n-aş mai face în 2010

N-aş mai tăcea atunci cînd ştiu că am dreptate.
N-aş mai munci cu drag pentru că dragostea pentru ceea ce faci nu e trecută nici în fişa postului şi nici la salarizare.
Nu m-aş mai încăpăţîna să sper în reabilitarea morală a unor oameni care s-au discreditat, de fapt, iremediabil.
N-aş mai iubi pe cine nu merită.
N-aş mai accepta să lucrez de pomană în interesul altora.
N-aş vrea ca cele de mai sus să rămînă doar dorinţe neîndeplinite.

28…

de ierni friguroase, de responsabilităţi noi, de procente tăiate din salariu, de prieteni care mi-au trimis mesaje de felicitare, de persoane cărora nu le răspund la telefon, de gînduri negre şi tot atîtea luminoase, de zîmbete forţate şi tot atîtea sincere, de fapte bune, de motive să le mulţumesc unor oameni, 28 de ani.

Aş zice că azi aş putea să mă bucur. Aşa, fără motiv.

La mulţi ani 2010! Vă doresc un an plin de sictir şi depresii!

Sfîrşitul de an e chiar deprimant şi, oricît aş căuta, nu găsesc motive pentru care să mă bucur. Nu mă pot gîndi cu mulţumire la faptul că îmbătrînesc, chiar dacă e posibil ca asta să mă înţelepţească. Aş crede că, pînă la urmă, o să mă înnebunească. Ba chiar gîndul acesta începe să mă convingă că aşa va fi. Aşadar, în nici un caz să nu privim cu încredere spre viitor. La urma urmei, de unde atîta încredere şi care viitor? Ambele chestiuni prefer să le păstrez sub semnul întrebării, atîta timp cît numărul dezamăgirilor îl depăşeşte pe cel al împlinirilor. Mă găsesc priponit, ca un animal, în acelaşi loc de ani de zile. Doar cei din jurul meu se mişcă, înainte şi-napoi, alţii nu se mai întorc deloc, alţii nu mai pleacă, ci roiesc a ciudă în juru-mi. Zău că nici voi nu v-aţi declara mulţumiţi. Aşadar, iarna e pentru depresii, pentru stat în casă, băut şi ultima picătură de ţuică. Şi doar aşa pot apărea şi motive de veselie, întîmplătoare şi pasagere. Iarna e făcută pentru cei care se deprimă uşor şi care, pentru că ceilalţi se află într-o oarece perioadă de leneveală, nu mai au nimic de făcut, nimic să le ţină mintea ocupată sau, mă rog, distrasă de la tentaţia depresiei.
Nu, nu sînt depresiv. Nu, nu sînt deprimat. Pur şi simplu mă gîndesc cum ar fi să fii, pentru că mi se pare absolut deprimant ca, de fiecare Crăciun şi Revelion, să afişezi aceeaşi faţă tîmpă cu ochi zglobii, zîmbet care mai mult pare un rînjet desenat prost cu o cariocă, vorbe calde şi urări de bine. Puţin sictir n-ar strica. Cu siguranţă, e mai autentic.

Nici să nu văd, nici să n-aud iarna de:

1. Zăpadă, adică jegul ăla care de pe papuci sare direct pe haine, pe care-l duci în casă şi bălteşte în faţa uşii;
2. Colindători prin mijloacele de transport, adică acele creaturi care în timpul primăverii, verii şi cît e toamna de lungă te buzunăresc de nu te vezi;
3. Popa, „cu Ajunul” sau cum s-o mai fi chemînd leşinătura aia de eveniment de „curăţare spirituală” cînd părintele îţi bate la uşă, îţi bea vinul, îţi ia banii şi te lasă în plata Domnului;
4. Curăţenia, de data asta deloc spirituală, ci aia în care maică-ta, pentru că te-a „prins” acasă, te trimite cu toate covoarele şi mocheţelele la bătătorul care încă (damn!) mai există în spatele blocului. Bonus, primeşti şi tradiţionalul lighean cu apă şi oţet şi tradiţionala perie. Spor!
5. SMS-urile din şi în „prag de sărbători”, cu „steluţe care bat la geam”, cu „s-aveţi parte” şi cu dracu’-să-vă-ia-că-mă-scoateţi-din-minţi;
6. Tonele de mîncare – aceeaşi de ani de zile – de îţi juri de fiecare dată că te faci vegetarian;
7. Obligaţia de-a te lăsa colindat de plozii vecinilor şi alte cunoştinţe care-ţi lălăie la uşă trei versuri încîlcite şi cărora trebuie să le dai minim 10 lei;
8. SMS-urile pe care te pune maică-ta să le trimiţi tuturor mătuşilor / unchilor şi alte rubedenii din şi în „prag de sărbători”, cu „steluţe care bat la geam”, cu „s-aveţi parte” şi cu dracu’-să-vă-ia-că-mă-scoateţi-din-minţi;
9. Ziua mea de naştere, agăţată de-aiurea fix între Crăciun şi Anul Nou.

Urmează ce-aş vrea să văd sau să aud de iarna.

Ceasul greu

Mi-e inima rea. O înţeleg şi o aprob. Mi-am zis că nu mişc nici un deget ca s-o scot din starea asta. E o stare de veghe ce, paradoxal, mă linişteşte. Imaginar, îmi strîng în juru-mi toţi duşmanii şi pretinşii duşmani, toţi prietenii şi pretinşii prieteni. Le spun că nu vreau nici să-i mai văd, nici să-i aud. O vreme, cel puţin. I-am dezamăgit, fără excepţie. Nu mi-am înfruntat inamicii, nu i-am pus la punct pe cei care vor să mă duşmănească, nu mi-am provocat falşii prieteni, nici măcar cît să le dau arama pe faţă, şi nici cu cei adevăraţi nu m-am mai văzut.

M-au lăsat puterile, toate odată, şi necazul mi s-a cuibărit taman la inimă. De-o vreme încoace respir numai amărăciunea celor care mi-au necăjit sufletul. Pînă oi scuipa tot pelinul, zăvorăsc uşile, torn plumb pe pleoape, cît să-mi întunec de tot privirea, ferestrele mi le bat în cuie, îmi suspend auzul, închid telefonul şi-l arunc în cel mai întunecat ungher.

Şi asta pentru că mi-e inima rea şi pentru că parcă n-aş vrea să mi se strecoare răul la inimă.

Sînt înconjurat de persoane care…

-    se erijează în prietenii mei atunci cînd asta îi avantajează.
-    înţeleg unidirecţional zicala „Prietenul la nevoie se cunoaşte”.
-    îmi cerşesc atenţie.
-    ştiu că sînt pupincurişti, dar asta nu-i împiedică să fie astfel şi în continuare.
-    nici măcar nu merită menţionate.

Of, durerea mea

O durere am şi eu: adică torturez sau sînt torturat?

]]> http://hazaparu.wordpress.com/2009/07/30/nelinistea-dinaintea-furtunii/feed/ 1 Haza Inaintea furtunii