Micul cerşetor şi marele fraier

M-am procopsit cu un cerşetor. E drept, întîlniri ocazionale am mai avut, el făcînd „de serviciu” în faţa unui magazin (care se află lîngă scara blocului în care domiciliez) şi eu, intrînd sau ieşind din clădirea unde locuiesc. Aproape de fiecare dată – dar nu foarte des, totuşi – aceste întîlniri se terminau cu smiorcăieli prelungite din partea lui şi cu mine cedînd, renunţînd la mărunţişul de prin buzunare. O vreme l-am văzut fumînd, ba chiar i-am bătut obrazul pe tema asta, o vreme nu l-am mai văzut deloc. A reapărut, odată cu toamna, cu aceleaşi „tabieturi”. Într-una din zile, s-a smiorcăit într-atît încît a intrat în bloc după mine şi a văzut şi unde locuiesc. O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Mai departe, într-o ocazie, cînd ne-am „împrospătat” casa cu mobilier nou, aceasta a fost depozitată iniţial în faţa blocului. Cum era „de serviciu” la cerşit, am zis că mai bine să-i spun să aibă grijă şi de piesele de mobilier pînă cînd acestea vor fi aduse în casă, decît să mă trezesc cu vreo noptieră sau vreun raft-două lipsă. A avut grijă şi l-am răsplătit. O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Ca să înţelegeţi, nouă nu prea ne bat oameni la uşă. În afară de rarii invitaţi pe care-i avem, singura persoană care ajunge mai des pe la noi e administratorul blocului, dar a cărui bătaie în uşă, de la un timp, o recunoaştem numaidecît. Acum mai puţin de două săptămîni însă, o altă bătaie, neinvitată, s-a auzit în uşa noastră. Era el, cerşetorul. „Primiţi cu Steaua?” Abia ieşit din Crăciun şi cu promisiunea făcută mie de ziua mea că voi fi înţelegător şi bun, i-am zis că da, deşi era deja 29 decembrie. Spre deosebire de alte mîrîieli pe care le-am auzit de la colindători pe 24 decembrie, a fost chiar bine. Îmbunat, i-am dat niscaiva mai mulţi bănişori.  O greşeală fatală, îmi zic acum, căci atunci n-am dat importanţă chestiunii.

Şi aceste trei greşeli fatale mi-l aduc acum pe micul cerşetor – care nu e nici chiar aşa de mic şi nici chiar aşa de cerşetor precum pare – cel puţin de două ori la uşă în fiecare zi. I-am dat bani, l-am sictirit, l-am ocărît, l-am dumnezeit, i-am trîntit uşa în nas, nimic nu pare să funcţioneze. Cu o constanţă de invidiat, îşi face apariţia numaidecît în momente în care bănuieşte că am fi acasă: pe la 12.00 şi după 16.00. Şi bănuieşte bine. Acum însă, cînd parcă încep să dau importanţă chestiunii, e prea tîrziu. Pesemne micul cerşetor s-a convins că s-a procopsit cu un fraier generos.

Iată şi ce mai discută maneliştii pe Infouaic.com:

Cum bălteşte voma electorală

De cele mai multe ori evit să scriu pe teme politice pentru a nu mă confrunta ulterior cu diversele apelative, comparaţii, manifestări – altfel spus, „puseuri de patimă” – din partea celor care nu „fac politică” dar care, de pe margine, fluieră şi arbitrează cît îi ţin gura – cînd vorbesc, degetele – cînd tastează şi mintea – cînd gîndesc. Deşi, slavă Domnului!, toate cele trei obosesc relativ repede, avînd nevoie de pauze generatoare de noi energii, se găsesc întotdeauna şi indivizi mai obstinaţi din fire care insistă să-şi depăşească limitele fizice şi mentale.

Fără îndoială, din această categorie de zeloşi, îi eliminăm pe cei pe care studiile de specialitate îi recomandă să şadă confortabil, pertinent şi liniştiţi în fotoliile oferite de meseria de „analist politic”. Însă ce ne facem cu acea cohortă diformă, semianalfebetă în ceea ce priveşte „abc”-ul politic şi, cu atît mai rău, eterogenă şi imposibil de ţinut în frîu?

În ce fel şi după ce chip să-i judecăm pe cei care pur şi simplu îşi eructează opiniile nechibzuit, ghidîndu-se numai după logica primară a mîrlanului care scuipă pe jos pentru că ştie că ceilalţi s-ar scîrbi într-atît încît să nu-i reproşeze nimic?

Dincolo de masa „sferto-analiştilor” care dau verdicte asupra unuia sau altuia, trebuie să-i număr aici, în galeria pătimaşilor, şi pe marţafoii – forumişti de meserie – care, gheboşiţi de postura (sic!) lor, ciugulesc ce vomită alţii, pentru a-şi vărsa, la rîndu-le, producţia de injurii, de aprecieri cel puţin jignitoare şi alte manifestări tribale. Mintea nu le este decît un fals bezoar unde se depozitează voluntar mizeria umană, scuipată apoi în public, peste oameni – publici sau nu – în formule de genul „votanţii lui Băsescu sînt retardaţi” sau „votanţii lui Geoană trebuie împuşcaţi”. Cei care nu votează sînt invitaţi să părăsească ţara, pentru că n-ar fi români în „trăire şi-n simţiri”, iar o altă categorie de „nesimţiţi” nepatrioţi, cei cu votul alb, deoarece sînt puţini, rămîn şi neinteresanţi pentru şleahta de forumişti care-şi lasă balele ideologice în toate secţiunile de „comment” de prin ziare sau alte surse de informare ori deformare.

Înţeleg astfel de „exuberanţe” şi comportamente necontrolate cînd e vorba de teme sau activităţi care le justifică în mod natural, atît la oameni, cît şi la animale. Printre ele, forumiştilor de meserie, e şi sexul. Sau somnul.

PS: cît priveşte bezoarul, e natural să se formeze la unele animale, precum pisica, ce acumulează în stomac fire de păr moarte – deci inutile! – pe care apoi le scuipă, sub forma unui ghem. Cică se formează şi la unii oameni, bolnavi psihic, care obişnuiesc să-şi mănînce părul. Şi de data asta, diferenţa e una de postură: mizeria se acumulează în tubul digestiv, nu în cavitatea craniană.

Angajat, nebun de legat de şef

În ianuarie 2008, un angajat al unei firme din Girona, Catalonia, şi-a insultat şeful, adresîndu-i următoarele cuvinte: „hijo de puta” (fiu de curvă) şi „loco” (nebun). Imediat după acestea, ambele părţi au dat: şeful l-a dat afară pe angajat şi angajatul în judecată pe şef. Iniţial, a pierdut procesul, dar ulterior a cîştigat, sentinţa fiind dată de Tribunalul Superior al Justiţiei din Catalonia.
Pentru că şi-a numit şeful „fiu de curvă” şi „nebun”, angajatul urmează să primească din partea acestuia 6483 de euro, decizia fiind făcută publică acum cîteva zile.
Pentru detalii despre cum să vă înjuraţi şeful şi să mai primiţi şi bani pentru asta, accesaţi ştirea completă aici. Aştept să-mi spuneţi cît aţi cîştigat.

Ana

Mda. She’s back. Renunţaţi la celebra propoziţie “Ana are mere”. De-acum la modă e “Ana are medie”. See you in class, dear!

Să-i răspundă cineva, eu mi-s fără cuvinte!

Deci nu.

Îl ştiţi pe cerşetorul de vreo 10 ani, fumător, „furător”, care mai dă tîrcoale blocului de pe Toma Cozma, care la un moment dat s-a ras în cap şi a riscat să primească un salam în cap de la vînzătoarea de la chioşc, care… În fine, ieri, după multă vreme de tăcere, dialogăm din nou:

-Nenea, vrei un măr?
-Nu!
-Nenea, îmi dai un ban?
-Nu!
-Nenea, dar m-am lăsat de fumat!

Pauză de cîteva secunde.

-Nenea, de două luni m-am lăsat!
-Ce înseamnă două luni?
-Nu ştiu. Da îmi dai un ban?
-Nu.

Viitorul sună bine

Dragi studenţi şi absolvenţi de jurnalism,

acordaţi, rogu-vă, o notă unei posibile viitoare colege care, „precocă” fiind, a înţeles că gramatica n-are nici o legătură cu intratul la facultate: nu se poate pe uşă, atunci pe geam. Îi prevăd şi o carieră de succes: corespondent de război din zona de conflict cu limba română.

Sex pe toate drumurile

Interzis femeilor pe motociclu!

Aveţi grijă să folosiţi cauciucuri noi, mai ales prin oraş, avînd în vedere cît de „umblate”-s drumurile. Deh, e şi mai ieftin, 20 de lei. La europeană vă ţine cît pentru două ture. Adrenalină? Sigur. Senzaţii tari? Doar de la scaun. Orgasm? Vreţi cam mult pentru 40 de lei.  Hai, valea!

Felii de viaţă, felii de parizer

Obişnuitul chioşc de jos, aglomeraţie. Cîţiva tineri de la Sport se bagă în faţă. În faţa unei doamne, angajată a SALUBRIS.

Doamna de la SALUBRIS: 100 de grame de parizer!

Vînzătoarea taie o bucată din parizerul din vitrină şi dă să-l învelească într-o bucată de hîrtie.

Doamna de la SALUBRIS: Doamnă, da’ ce faci? Nu mă vezi cum îs îmbrăcată (nr: costumaţia de “teren”)? Taie-l felii! Mi-l dai aşa? Crezi că muşc din el ca cîinii?
Vînzătoarea: Dar nu mi-aţi spus că l-aţi dori feliat!
Doamna de la SALUBRIS: Lasă, doamnă, că am văzut eu cum mă priviţi? Ce, dacă sînteţi patroană aveţi dreptul să mă trataţi aşa?
Vînzătoarea: Dar chiar nu ştiu la ce vă referiţi!
Alt client, către vînzătoare: Lăsaţi-o, lăsaţi-o! Aşa e doamna, mai nervoasă de obicei.
Doamna de la SALUBRIS: Ce? Ruşine! Vă bateţi joc de oameni, noi sîntem tot ca voi, să ştiţi, tot oameni sîntem! Eu am lucrat 30 de ani la Unitatea… [n-am înţeles care] şi m-au dat afară! Dar muncesc, doamnă, muncesc! Să vă duceţi… cu magazinul vostru de patroană cu tot!

Îmi cumpăr şi eu pîinea şi batonul de ciocolată şi dau să mă întorc în scara blocului. La intrare, masa întinsă: doamna de la SALUBRIS şi o colegă şi-au întins prînzul chiar în faţa uşii. Încerc, discret, să le evit. Din urmă aud:
- Poate ne-aduci şi tu o ceapă…

Cocalarul de pluş

Nu conduce maşini neapărat luxoase, nu este vitzoman, nu lasă geamurile deschise cît să răsune manelele în tot cartierul sau satul. Cu toate acestea, cocalarul de pluş rămîne o specie periculoasă, cauzînd numeroase accidente în trafic. Îl recunoaşteţi după aglomerarea de jucării pluşate agăţate de parbrizul maşinii, toate primite de la “iubi”, “păpu’” sau “pisi”. Spre deosebire de celelalte specii de cocalar, pluşatul e un sensibil. De aia e şi mai rar.

Nicăieri fără pluş