Aveam odată o presă tabloidă serioasă

Postat de Adi Hazaparu la 20 februarie 2012 · 2 comentarii 

Poate să vi se pară surprinzător, dar cîteodată chiar iau apărarea presei tabloide în faţa valurilor de injurii care i se aduc de către o majoritate invizibil intelectuală, banalizînd această formă de jurnalism extrem de practicată în toată lumea şi, de altfel, cu foarte mare succes. Calitatea presei tabloide nu trebuie să fie dată de comparaţia cu presa considerată serioasă, la fel cum nici acel quality journalism nu-şi stabileşte standardele în funcţie de opţiunile editoriale ale presei tabloide! Cred că trebuie să ajungem la o altă concluzie despre presa tabloidă, una care să se refere mai degrabă la faptul că este vorba de un model de presă bazat pe altă formulă editorială care să-i garanteze viabilitatea şi că problema, de fapt, apare atunci cînd formula presei tabloide se amestecă cu cea a presei etichetate drept serioasă.

Aşadar, dacă e să ne îngrijorăm cu privire la calitatea uneia dintre cele două, să o facem atunci cînd formula uneia se contaminează cu elementele specifice celeilalte. Şi, trebuie să admitem, cel mai adesea, presa serioasă e cea care alunecă înspre zona tabloidă, folosindu-se de strategii facile de captare a atenţiei cititorului/privitorului: mai un titlu care lasă loc pentru false interpretări, mai  o fotografie la limita decenţei etc. De cele mai multe ori, presa tabloidă îşi vede de treaba ei, cu vedetele ei de carton întoarse pe toate părţile, puse să facă sex în toate poziţiile posibile şi imposibile, să înjure, să scuipe, să se bată.

Dacă vreţi, e vorba şi de un set de convenţii tacite, ştiute şi respectate atît de producătorii (jurnaliştii) şi receptorii (audienţa) produsului jurnalistic. Altfel spus, publicul ştie, intuitiv aproape, că în paginile unui tabloid nu va găsi niciodată un amplu reportaj despre oameni în ale căror piepturi bat inimile altor semeni, reportaj redactat cu atenţie deosebită pentru detaliul relevant, cu fineţe în privinţa descrierilor şi o sensibilitate care nu se regăseşte la nivelul cuvîntului scris, ci pur şi simplu pluteşte deasupra textului… Dacă vrea să se delecteze cu o astfel de lectură, cu siguranţă va căuta Formula AS, Dilema veche, Decât o Revistă… Însă dacă vrea să se relaxeze (da, pentru o categorie a publicului – şi una destul de largă – e o formă de relaxare!) cu personaje gen Magda Ciumac, Ana, prietena lesbiană a lui Carmen Şerban, Oana Zăvoranu, sînziene şi alte asemenea, nu va cumpăra nici Dilema, nu va urmări nici Money Channel sau TVR 1, ci va şti exact unde să meargă. Amator de banal, grotesc şi, în general, de o dimensiune scabroasă a existenţei, dacă se culcă devreme, urmăreşte Acces direct şi Happy Hour, iar dacă adoarme mai greu se delectează la CanCan TV sau Un show Păcătos.

Cum spuneam, anumite convenţii fac publicul să se poziţioneze în raport cu produsul jurnalistic, dar se întîmplă însă şi ca aceste convenţii să fie uneori încălcate, cum a fost şi în cazul recent cu fostul prim-ministru al Guvernului. Acum, cînd bucile domnului Boc au părăsit agenda publică, cred că ne putem întreba, mai detaşat, fără fervoarea indusă de momentul în sine, ce au căutat ele, de la bun început, acolo? Acolo, la televizor, în văzul tuturor, deşi domnul Boc nu s-ar fi gîndit niciodată că ar fi putut fi posibil ca dintr-un vestiar al unei săli de fitness să ajungă direct pe micul ecran, şi fără pantaloni pe el! Cît despre noi, s-o recunoaştem, nici nouă nu ne-a mers închipuirea chiar atît de departe, pentru că – nu-i aşa?  – toate au, totuşi, o limită.

Nu cred că gestul a fost făcut din goana după senzaţional, cum s-a tot scris şi strigat pe la televizor. Într-adevăr, poate fi justificat astfel, dar nu acesta a fost motorul său. De asemenea, s-a zis că difuzarea imaginilor este inacceptabilă pentru că subiectul în sine n-ar fi fost de interes public, însă nici aceasta nu mi se pare o critică validă. Să fim serioşi, cîte dintre subiectele presei tabloide sau ale emisiunilor construite după aceeaşi formulă sînt de interes public? La fel, pînă şi invocarea acelor drepturi ale „persoanei Boc” lasă de dorit… Nu-mi spuneţi că e primul caz în care presa tabloidă nu-şi pune astfel de întrebări cu privire la încălcarea intimităţii şi nimeni, dar absolut nimeni nu se sesizează. De data asta, depăşirea limitelor (Eticii jurnalistice? Legii?) a avut, în mod evident şi incontestabil, o miză politică, temă deja dezbătută pe larg, în lung şi-n lat, la diverse talk-show-uri şi-n diverse texte de opinie. Dar cred că nici măcar asta nu ne-a înfuriat într-atît încît să ne revoltăm. Cred că ne-a înfuriat că moderatorul show-ului s-a folosit ca argument de faptul că imaginile au fost difuzate tocmai pentru a atrage atenţia asupra vulnerabilităţii Serviciilor Secrete din România. Cu alte cuvinte, cred că ne-a enervat faptul că Capatos (scuzaţi cacofonia) a încălcat flagrant convenţiile specifice formulei tabloide, încercînd să ne convingă pe noi de intenţiile sale… serioase.

Cîteodată, astfel de derapaje se lasă cu amenzi din partea Consiliului Naţional al Audiovizualului, a „marelui public” (care nu, nu are întotdeauna dreptate) şi, cel mai dureros, din partea colegilor de presă. Nu vreau să ştiu cum s-a simţit dl Capatos cînd l-a sancţionat propria breaslă, dar aş fi vrut să-şi imagineze cam cum ar fi trebuit să se simtă: ca şi cînd ar fi luat bătaie, la fundul gol, în văzul tuturor.

Înregistrat sub reMedia · Tagged with Acces Direct, breasla jurnalistică, Can Can TV, Capatos, Consiliul Naţional al Audiovizualului, convenţii, Dilema Veche, etică jurnalistică, formulă editorială, gen, Happy Hour, presă serioasă, presă tabloidă, producători, public, quality journalism, receptori, Un show păcător