În perioadele în care am de corectat kilograme întregi de lucrări de-ale studenţilor, erorile de scriere pe care aceştia le comit ajung să mă irite suficient de tare încît să nu mai pot purta conversaţii cu amici de-ai mei fără să le reproşez orice greşeală făcută în exprimare, oricît de nesemnificativă ar fi aceasta. Orice cuvînt accentuat greşit e negreşit amendat, pentru orice incoerenţă discursivă solicit imediat lămuriri, ba chiar discuţiilor pe Messenger ori conversaţiilor la telefonul mobil le aplic corecţii spontane. Prin urmare, m-am procopsit de la o vreme cu o nouă etichetă, care mi-a fost pusă, mai în glumă, mai în serios, de cei care-mi cunosc maniile cu privire la vorbirea corectă şi scrierea corectă în limba română – „Grammar Nazi”. În consecinţă, nazistului de/din mine i se par inadmisibile virgulele între subiect şi predicat, care înseamnă că cel care greşeşte transferă, în scris, o pauză nenecesară şi specifică oralităţii (pauză de respiraţie sau chiar pauză de gîndire, atunci cînd autorul nu ştie ce anume urmează să spună şi trebuie să-şi clarifice ideile), ortografierea fonetică eronată (adegvat în loc de „adecvat”, cologviu în loc de „colocviu”, doctorant în loc de „doctorand”, obţiune în loc de „opţiune”), dar şi grosolăniile lingvistice de genul „conştinţă”, „crează”, „înnoată”, „înnec” şi multe, multe altele care ar ocupa prea mult din spaţiul alocat acestui text care nu-şi propune să fie un inventar de greşeli ortografice, ortoepice ori de punctuaţie. Mai degrabă, aş vrea să semnalez aici că multe dintre aceste gafe scot la iveală alte carenţe – cu rădăcini adînci – pentru care tratamentul e tardiv: cultură generală precară, ignoranţă ori lipsa oricărei curiozităţi intelectuale (ca atunci cînd îl invoci, de exemplu, pe filosoful Pico della Mirandola, scriindu-i numele „Pico de la Mirangola”). În fine, nici nu reuşesc să-mi dau seama dacă este vorba de o chestiune de obraz (gros, fireşte) sau pur şi simplu, de nepăsare. Am acceptat, resemnat, dispariţia lui „pe care” din exprimare, la fel cum am acceptat folosirea improprie a „locaţiei”. Mai trag speranţă că acordul încrucişat va dăinui şi în generaţiile ce va să vie, că scrierea cu semne diacritice va ramîne (sau va deveni, acolo unde nu e) obligatorie în spaţiul universitar, că pluralul substantivelor, din pricina unui precedent nefericit, nu va ridica nimănui problemuri.
În cazul în care toate acestea nu vor evolua astfel, îmi doresc să nu-mi pierd simţul umorului, la fel cum unora le doresc să nu-şi piardă simţul limbii, iar altora simţul ridicolului. Desigur, s-ar putea, totuşi, să-mi doresc prea mult…
PS: Dacă vreţi să ştiţi cum arată şi ce face un Grammar Nazi, vizualizaţi sketch-ul de aici, creat de College Humor.
Ce-aţi zis?