Despre excese (XXXV)
Oamenii ultimului ceas
Mi-ar plăcea să cred că cei despre care voi scrie în rîndurile de mai jos sînt o specie rară printre pămînteni, dar nu mi-ar plăcea să fie şi una pe cale de dispariţie.
Dintre toţi oamenii ultimului ceas pe care i-am întîlnit, nici unul nu mi-a produs o dezamăgire cu privire la relaţia pe care şi-a stabilit-o cu eternul timp. Toţi au rămas credincioşi lucrului bine făcut pînă în ultima secundă, şi aia dilatată atît cît trebuie, după nevoi. Să nu se înţeleagă din aceasta că oamenii ultimului ceas nu sînt punctuali. Din locul din care privesc ei lumea, punctualitatea e o chestiune fundamentală ce nu are nici o legătură cu ruda semantică mult mai săracă în conţinut, numită deadline şi care nu face altceva decît să frîneze bunul mers al lucrurilor, grăbindu-le. De altfel, oamenii ultimului ceas au apărut pe pămînt tot atunci cînd alţi oameni au introdus pe scena vieţii deadline-ul, adică termenul-limită, data-limită pînă la care… Căci pînă atunci, oamenii ultimului ceas păşeau, de altfel, nevăzuţi printre ceilalţi. Din acel moment însă, s-au trezit stigmatizaţi peste noapte, blamaţi că întîrzie socotelile celorlalţi, că sînt o piedică în viaţa economică şi socială a cetăţii şi au fost sfătuiţi să se îndrepte spre meserii unde trecerea timpului nu se numără în zile, ore, minute şi secunde, ci în culori, sunete, pietre ori cuvinte.
Pentru oamenii ultimului ceas, aşteptarea merită. E ca o plăcere amînată tocmai pentru ca atunci cînd se va fi consumat, deliciul să fi fost deplin. Încorsetaţi-i în date-limită şi în cerinţe care nu răspund timpului lor interior şi-şi vor pune o mască de care nu veţi mai trece – dacă nu niciodată, cu siguranţă nu veţi mai trece uşor. Atenţie însă: veţi găsi şi mulţi impostori, indivizi care mimează nevoia unei dilatări existenţiale întru creaţie dintr-o lene patologică ce-i va împiedica să fie serioşi vreodată. Sînt cei care preferă să se furişeze printre oamenii ultimului ceas, să le adopte comportamentul şi să se pretindă unul de-al lor. Deconspirarea se produce însă la sfîrşit: pe cînd farsorul se va prezenta ruşinos, omul ultimului ceas, întîrziind tocmai atît cît trebuie, îţi va fi o adevărată încîntare. Necazul care persistă e că, de cele mai multe ori, nu ştim cît trebuie să aşteptăm.
Cîtă tensiune, determinare, pasiune, stres, panică, încredere şi neîncredere deopotrivă se condensează în ultimul ceas! Fiecare fibră din fiinţa se încordează la maximum ca să nu dezamăgeşti şi să nu te dezamăgeşti. Iar cu fiecare reuşită îţi mai transgresezi puţin limitele, astfel încît să permiţi dilatarea şi mai îndrăzneaţă a următorului ultim ceas. Cam aşa se nasc Dumnezeii clipelor împlinite.
Cu “D” mare?
Eu zic că da. Îl merită.
Da, chiar mi-a plăcut cum i-ai descris pe oamenii ăştia ai ultimului ceas. Acum parcă mă enervează ceva mai puţin decît înainte de-a apuca să citesc ce ai scris.
Demult voiam să le dedic un text, că-l merită, dincolo de toate înjurăturile pe care le primesc mai mereu!
da, chiar mi se potriveste, si nu, nu consider ca ai promovat ceva cu link`ul. foarte bine ilustrata chestia, chiar nu ma gandisem la asta pana acum.