Despre execese (XXXIV)

Postat de Adi Hazaparu la 17 martie 2010 · 8 comentarii 

Viaţa pe patru roţi

Nivelul de bunăstare a unei vieţi, a unei existenţe, e dat, în egală măsură, de ceea ce pofteşti (şi obţii), de ceea ce pofteşti (şi nu obţii), de ceea ce ai (şi încă mai ai) şi de ceea ce ai avut (şi fie ai renunţat, fie ţi s-a luat). Sînt roţile pe care le punem în mişcare în scurta excursie pe care-o facem din momentul în care ne naştem şi pînă-ntr-acela în care ajungem la concluzia atît de uzată că tot ţărînă vom fi.

Fireşte, primul gîngurit şi cele de după sînt semne ale devenirii. Sînt semne că cerem. E prima roată, aia a poftelor satisfăcute. Vrem de mîncare, vrem alinare, vrem odihnă, vrem joacă, vrem dezmierdare. Aşadar, asta e roata cu care cei mai mulţi dintre noi pornesc la drum.

Cea de-a doua roată e cea a refuzului. Împiedicat va fi, în toate privinţele, cel care crede că i se cuvine totul, cel care crede că meritele sale sînt peste toate cele ale celor din jurul său, cel care crede că s-a născut doar pentru a primi, nu şi pentru a da. Aşadar, dacă aţi fost refuzaţi, fiţi fericiţi. E roata care vă pune pe gînduri, care vă pune sîngele şi creierul (într-un fel, paradoxală asociere) într-o mişcare continuă şi circulară: a da pentru a primi, a primi pentru a da. Cînd această circularitate a fost întreruptă, excursionistul nu face altceva decît să schimbe itinerariul: alege altceva, dintr-o motivaţie care nici măcar n-ar trebui să se ceară explicată.

Cu aceste două roţi, drumul continuă — după cum am spus, pentru unii în altă direcţie (neştiind vreodată dacă e sau nu cea bună) decît pentru alţii — cu tot ceea ce am strîns pînă în momentul în care ne dăm seamă că la căruţă ne-a mai apărut, aproape din senin, încă o roată. Şi roata asta s-a construit nu de la sine, ci la ea ne-am spetit ani de zile, am strîns, am strîns, ca furnicile tot ceea ce să ne definească. E ceea ce avem, e roata personalităţii noastre, poate roata fără de care căruţa se va răsturna numaidecît. Aţi fi impresionaţi să vedeţi un car mergînd numai în această roată, dar vă asigur că este posibil. Numai să ajungem pînă aici.

Dar odată ajunşi, fireşte că ne trecem. Ni se adaugă a patra roată, aia a renunţării. Nu mai contează dacă renunţarea e benevolă sau e rodul unei coerciţii. A patra roată e cea care ne roade încet, cea care ne sfărîmă personalitatea, ne mutilează chipul, devenirea, ideile, sentimentele. Pentru că va călca peste noi cu o cruzime de neînchipuit. Nu, nu e sfîrşitul, dacă asta v-aţi imaginat. Veţi mai trăi, fireşte, dar vă veţi tîrî prin viaţă, şontorog-şontorog, pentru că nu aţi ştiut să renunţaţi la ce trebuia sau pentru că vi s-a luat cu de-a sila. Asta n-o să mai intereseze pe nimeni: de la primul gîngurit aţi ajuns, fără să vă daţi seama, la ultimul răcnet.

Haza Zilei: Tengo – Macaco

Înregistrat sub Despre excese · Tagged with a cere, a fura, a primi, excese, itinerariu, pofte, refuz, roţi, soartă, viaţă, şontorog, ţărînă