Excesul de iubire

Pretenţiile de iubire absolută sînt absurde. O absurditate justificată tocmai prin faptul că iubirea în sine e o pretenţie absurdă. Bineînţeles, nemulţumiţi şi nelămuriţi vor exista şi multă vreme de-acum încolo: e vorba de cei care au vocaţia singurătăţii şi pe care şi-o reprimă pentru că nu şi-o pot asuma. E vorba de cei care încă nu pricep că însoţirea în viaţă e compromis, iar cel mai mare compromis al umanităţii e însoţirea. E vorba de cei care nu pricep că alăturarea dintre oameni e garantul extincţiei binelui propriu. Te-ai născut nu pentru sine, ci pentru cei care ţi-au fost, îţi sînt şi-ţi vor rămîne alături, reducînd aceasta pînă la simpla prezenţă fizică. Ei îţi sînt paparazzi de care nu poţi scăpa nicicum, ei sînt cei care te iubesc în fie în fel, fie în chip, rar în ambele. Dar nu iubirea, ci viaţa în sine e prioritar condiţională. Întotdeauna se solicită ceva în schimb, chiar dacă şoptit sau subînţeles. Niciodată viaţa – deci nici iubirea, care, într-o existenţă, poate să nu fie trăită – nu se oferă şi atît. Există mai întîi ceva ce o cere şi care instituie compromisul imposibil de eludat. Cît despre întîlniri, iubiri, însoţiri providenţiale şi care supravieţuiesc „de la sine”, acestea nu există, ci sînt produse fabricate în minţi de laborator care dispreţuiesc compromisul, în primul rînd, cu viaţa. Îşi vor da seama c-au trăit în amăgire atunci cînd compromisul cu moartea se va cere împlinit. Nu-i va întreba nimeni dacă sînt de acord cu propriul sfîrşit.