Excesul de rostire

Ne agăţăm de „momente prilenice” ca să facem declaraţii: de dragoste, de ură, de prietenie, de înţelegere, de compasiune. Un fel de „s-a umplut paharul” care, cumva, ne legitimează să-l vărsăm în public. Copilăria m-a învăţat însă că iubirea, tristeţea, bucuria sau ura trebuie să fie mereu silenţioase, în sensul că nu trebuie să se consume zgomotos, ca berea la birt. Aşa ne-ar rămîne întotdeauna ceva de spus, aşa am deprinde, în acelaşi timp, să rostim mult în cuvinte puţine. Reversul nu e însă obligatoriu, pentru unii nevoia de cuvinte depăşind înţelegerea prin tăcere. Ce-ar fi dacă am înlocui momentele de reculegere, eminamente silenţioase, cu aplauze tumultoase? Ce-ar fi dacă am prefera filmul mut scenariilor ticsite de sunete multicolore? Ce-ar fi dacă am rînji cînd în jurul nostru toţi afişează lacrimi? Poate n-ar fi nimic. Poate ne-am primi eticheta insanităţii pe care ne-am purta-o mîndru, sau am înlătura-o numaidecît, revenindu-ne în „simţiri”.

Recunosc ura, iubirea, tristeţea, bucuria, compasiunea, prietenia tocmai atunci cînd nu-mi sînt rostite. A le declara e întotdeauna semn de slăbiciune şi de îndoială.