Dezamăgirea
Există unii oameni care dezamăgesc iremediabil. Şi acelora niciodată nu le mai poţi deschide casa sufletului. Între voi se întinde un hău şi buzele opuse ale prăpastiei nu se vor mai apropia nicicînd. E ca şi cum rostirea rămîne suspendată, agăţată în muţenie. Ai avea a le spune multe, dar limba ţi-a fost înfierată în necuvîntare. Nu ştii nici măcar clipa dezamăgirii şi începi să aduni cioburi de resentimente, ca-ntr-un puzzle de afecte cenzurate. Îţi rămîne iremediabilul, ca o boală care-ţi macină şansa salvării, şi blestemul de a nu-ţi aminti nici măcar dacă şi cînd le-ai mărturisit dezamăgirea.
***
Cînd se supăra, avea bunicul o vorbă: „băi, căcat cu ochi!”. Dintre toate, de ce-o fi ales ocara asta, n-am înţeles atunci. Însă observam numaidecît necazul celui astfel „blagoslovit”: lăsa repede privirea-n pămînt, luînd înfăţişarea unui hrib zbîrcit, întindea scurt mîna a salut şi, cu spatele, se retrăgea spre poartă, fără nici o vorbă. Eu rămîneam pe prispă, chicotind la grozăvia bunicului şi pe cel muştruluit nici că-l mai vedeam călcîndu-ne ograda.
De se-ntîmpla să se mai întîlnească, cel ocărît trăgea pălăria cît mai adînc pe faţă, atît cît să se convingă că nu i se mai zăresc ochii.
Acuma, „căcaţii” ce ne calcă prin curte, nici măcar nu mai poartă pălărie. Nu mai au nici o jenă. Degeaba îţi fereci tu casa sufletului cu lacăte, lanţuri, yale, cînd nici nu te-aştepţi, te trezeşti cu uşa scoasă din ţîţîni. Şi nici măcar nu poţi să zici că nesimţirea şi ticăloşia lor nu sînt şi vina ta.
De: Laura Păuleţ pe 28/04/2009
la 4:38 pm
“Dezamagirea” este in functie de asteptarile noastre, de profunzimea trairilor noastre, de vechimea timpului pe care i l-am dedicat, a gandurilor pe care ni le-a provocat.Cu cat astepti mai mult de la cineva, cu atat suferinta ta ar fi mai mare daca respectiva persoana nu se ridica la inaltimea idealului tau. Sunt zeci de feluri de dezamagiri, pe unele le uiti, din altele inveti o lectie care te caleste. Eu una, nu am invatat decat sa o iau de la capat cu aceeasi incredere sperand ca de data asta…poate fi altfel. Nu va sfatuiesc sa faceti la fel.Cred ca exista oameni care provoaca dezamagirea, o cheama, tasneste din fiecare fibra a lor. Se hranesc cu substanta amaruie a dezamagirii. Eu sunt una dintre ele. Evitati-ma.S-ar putea sa fiu contagioasa.
De: Maria Postu pe 30/04/2009
la 10:46 pm
@Laura: vina trebuie împărţită, însă întrebarea care rămîne este cum reacţionăm în faţa dezamăgirilor care devin… abuzive?
De: Adi Hazaparu pe 01/05/2009
la 4:47 pm
@Maria: în aceeaşi măsură în care există oameni care cheamă dezamăgirea – în sensul că au în ei un soi de magnetism de acest gen – nu credeţi că există şi oameni care cheamă dezamăgirea de data asta din polul opus? Adică oameni care trăiesc tocmai dezamăgindu-i pe alţii?
De: Adi Hazaparu pe 01/05/2009
la 4:51 pm
@Haza & Maria. Cred că mai cu seamă există cei care cheamă dezamăgirea, se hrănesc maladiv cu ea, ca din inerţia şi sevrajul unui viciu. Cei care dezamăgesc nu au o anumită propensiune sau vocaţie, cred că nici măcar un gest reflex în a face acest lucru. Cel mai probabil nici nu-şi dau seama, sau dacă-şi dau seama, nu se sinchisesc. Pentru că asta e „meseria” devoratorilor de dezamăgiri, care au nevoie să fie dezamăgiţi pentru a-şi putea justifica renunţarea, abandonul, plictisul. Cu cît dezamăgirile sînt mai abuzive, cu atît „confortul” celui dezamăgit va fi mai mare. Se va convinge că pentru el nu mai există o altă opţiune decît retragerea în suferinţă.
De: Laura Păuleţ pe 01/05/2009
la 11:04 pm
Un blog frumos, consistent, interesant, antrenant ,pe care intru de fiecare data cu certitudinea ca nu voi pleca cu geamantanul gol!
……..//……
Dezamagirea, da, firesc, fiecare individ o percepe in felul sau. In ce ma priveste, am privit-o intotdeauna ca pe ceva bun,.In fond iseamna ca amagirea a luat sfirsit si ne-am trezit la realitate. De ce sa invinuim pe altii, cind de fapt vina ne apartine nefiind in stare sa dimensionam corect
subiectul?Credeti ca cel ce dezamageste isi doreste acest lucru? Da de unde! Cine nu vrea sa-si depaseasca, conditia?Problema e ca nu reuseste fiindca atit il duc balamalele. Cu ce este el de vina ca noi l-am impopotonat cu haine ce nu-i apartin sau ca ne-am pus ochelari ca nu cumva sa-l vedem altfel decit ar dori starea noastra de spirit la un moment dat? Sa suferim? De ce? Ca am iesit din minciuna?Si dupa ce? Dupa o naluca? Sa-l pedepsim? Sa ne suparam pe subiect?Nu (zic eu), ci doar sa ne reevaluam atitudinea si sa fim atenti ca in goana nebuna pentru implinirea unei ambitii, a unei dorinte, sa nu ne mai oprim atunci cind am obosit ci doar atunci cind stergind bine ochelarii sa putem spune fara echivoc :Evrika! Si inca ceva:pe parcurs stacheta sa nu fie mutata decit in comun acord
si in stradanie reciproca.
Este un punct de vedere…
De: StropiDeSuflet pe 04/05/2009
la 11:18 pm
@Aurora: şi ce ne facem atunci cînd hăul dintre fiinţa noastră şi ce ne dorim e prea mare? Dezamăgirea este, totuşi, o variantă realistă a eşecului, atît personal, cît şi din partea celorlalţi. Aveţi dreptate cînd spuneţi că “în fond, dezamăgirea înseamnă că amăgirea a luat sfîrşit şi că ne-am trezit la realitate”. Însă de cîte ori putem servi un astfel de venin fără să ne lase inima?
De: Adi Hazaparu pe 06/05/2009
la 4:53 am
Nimeni si nimic nu ne poate dezamagi daca apreciem corect ..marfa…..Putem fi dezamagiti daca ne lasam dezamagiti.Sa ducem mai des cantarele la metrolog.Ce solutie geniala…..Traiasca utopia..
De: liana pe 06/05/2009
la 9:23 pm
Ehe! Adi, Adi, sigur, ai si tu adevarul tau, dreptatea ta, dar am sa continui cu ceva ce n-am spus in comentariul anterior, anume ca “lectia” aceasta cu dezamagirea o stiu de la bunicu si am sa il citez:”in viltoarea vietii nu se intra cu capul inainte ci cu talpa, pipaind terenul si inaintezi numai cind ai simtit ca pamintul nu-ti fuge de sub picioare. Vrei sa treci de pe un mal pe altul?Masoara bine distantele si nu sari decit daca stii sa inoti bine. Vrei s-ajungi in virful muntelui? Masoara-ti intii puterile si daca te crezi in stare, urca-l la pas si nu sarind, ca-ti rupi picioarele. Vrei mai mult decit poti…capul face, capul trage.” Asa grait-a bunicu!
In ce priveste veninul…il bem de cite ori nu deschidem bine ochii. Inima… nu ne lasa din prima ,care tine si de invatatura! Dar cind dezamagirile curg unele dupa altele ceva nu este in ordine cu gindirea noastra si trebuie sa o revizuim serios singuri sau cu ajutor .
Gata! Cu palaria inca jos, iti rezerv dreptul de a avea ultimul cuvint la acest capitol si cu voia ta ma indrept nerabdatoare spre celelalte postari .
Pe curind
De: StropiDeSuflet pe 06/05/2009
la 11:37 pm
@Liana: mă îndoiesc că în relaţiile inter-umane e ca la piaţă: stricăciunile deoparte, la cîntar punem doar ce e frumos. Chiar şi-aşa, şi merele frumoase au uneori viermi.
De: Adi Hazaparu pe 08/05/2009
la 8:18 am
Nu e cantar ,e piedestal.Daca punem marfa prea sus ,vine dezamagirea.Si doare…!Daca e prea jos,unde e tentatia,competitia?Aceasta este intrebarea!!Ne asumam riscul durerii si…….asta eviata!
De: liana pe 09/05/2009
la 11:17 am
@Aurora: cred că ajungem de unde am plecat cu discuţia, adică la acei oameni care cheamă, iremediabil, dezamăgirea. În această privinţă, nu cred în panacee, nici măcar în ceva paliativ…
De: Adi Hazaparu pe 08/05/2009
la 8:21 am