Strania amînare a unui tabiet

Ca să-mi cunosc vecinii, mi-ajung un metru pătrat din casa scării şi un Kent lung. În vreo cinci minute blocul meu se consumă zgomotos, taman cînd trag în tihnă, moromeţian, din ţigară. Despre nea Marin ştiam (am văzut, am constatat) că e alcoolic şi, pe lîngă asta, suferă de Parkinson. Are vreo 45 de ani, o fată studentă pe care n-am văzut-o niciodată pe-aici şi o mamă. Nici pe ea nu-mi amintesc să o fi zărit vreodată. Nea Marin zice, totuşi, că le are pe amîndouă. Le-o fi avînd. Nea Marin nu lucrează, dar nici pierde-vară nu vrea să-şi zică. În nici un caz în sezonul rece. Cară gunoiul vecinilor, eventual îţi bate la uşă şi-ţi cere sacul menajer, chiar dacă ai doar cîteva hîrtii aruncate acolo. Primeşte, la schimb, ţigară şi băutură. Cîteodată acceptă şi bani. Dar totuşi ar prefera băutura. Orice: bere, vin, rachiu, orice. Cu banii ar trebui să coboare pînă la chioşcul de jos şi să bea acolo. N-ar fi bai, n-ar fi pentru prima dată, dar nea Marin a băut prea mult pe datorie. Multă vreme a stat un anunţ pe uşa chioşcului în care era chemat să-şi achite restanţele. Ultima dată l-am zărit pe nea Marin ieri. Ne-am salutat, am schimbat două vorbe despre criza economică şi ne-am văzut fiecare de drum. El bătea la uşa unui vecin, că să-i ridice gunoiul, punctual, firesc. Iată un om cu tabieturi, mi-am zis. Un om care cu cîteva zile înainte îşi pusese ştreangul de gît. Cei care-i şi dau băutură au sunat şi la Poliţie, anunţîndu-le sinuciderea. Nea Marin a fost săltat, cu haina îmbrăcată pe dos, desculţ, împins într-o maşină a Poliţiei. Nici acum nu ştie de ce.