Excesul de nonşalanţă
Impasibil. Pentru că asta include şi nepăsare, şi placiditate, şi indolenţă, şi delăsare, şi apatie. Firesc. Pentru că asta include şi naturaleţe, şi graţie, şi spontaneitate, şi simplitate. Din toate, în doze mai mari sau mai mici, îşi extrage nonşalantul felul de a fi. Însă nonşalanţa nu poate fi cuantificată şi, aşadar, n-ar trebui să putem vorbi de excese în ceea ce o priveşte. Acceptată, la nivelul discursului public, mai degrabă drept o calitate a celui ce, biologic, o posedă, nonşalanţa a devenit, pentru cei neînzestraţi, parte a setului de condiţii socialmente sine quibus non. Şi uite-aşa vorbim, paradoxal, despre nonşalanţă studiată ori căutată cu tot dinadinsul. E, dacă vreţi, o formă de „siliconare comportamentală”, o diformitate înţeleasă ca rafinare. În astfel de circumstanţe, a tînjelii după nonşalanţă, firescul presupune retrospecţii şi, mai ales, introspecţii. Abandonarea propriei firi pe motiv că n-ar fi suficient de nonşalantă e, fără îndoială, o devianţă. Îmbrăţişarea zelului întru nonşalanţă e, fără îndoială, un delir. Singura soluţie e revenirea în simţiri. Explicaţi-le asta celor foarte mulţi nonşalanţi de conjunctură care acasă, în intimitatea căminului, se urcă pe toţi pereţii dacă, într-un dialog, n-au fost atît de… nonşalanţi precum ar fi trebuit.
Consider nonşalanţa un eufemism folosit de acei care o mimează pentru a se numi pe ei înşişi. Nonşalanţii sînt teribiliştii care confundă scena vieţii cu scena teatrului sau mai degrabă a circului. Sînt volubilii fără de limite, expansivii răsunători în gesturile „măreţe” – adică în formă şi nu în fond. Se consideră graţioşi, dar în fapt sînt ridicolii care nu-i invită pe ceilalţi la cunoaşterea esenţei pentru că prin comportamentul pe care îl afişează cu ostentaţie nu lasă de înţeles că în fiinţa lor s-ar găsi şi altceva decît pudra cu care şi-au fardat obrajii care nu le roşesc.
De: Laura Păuleţ pe 08/02/2009
la 6:46 pm