Excesul de impertinenţă

Întotdeauna impertinenţa a crescut oameni puternici, dar în egală măsură înrobiţi de nesaţul stăpînirii. Dominarea devine pentru ei tribulaţie aproape masochistă, joc fertil din care cîştigul e secătuirea voinţei celorlalţi. Aşadar, scrupulozitatea nu se regăseşte pe lista lor de marafeturi! În interacţiune, impertinentul e asemenea unui funambul desăvîrşit. Stăpîneşte discursul, îmbracă nemaipomenit cuvintele, astfel încît „bătălia” să se poarte inevitabil pe terenul şi în avantajul său. Nimic nu stă în calea atacului său, argumentează bine, exemplele demonstraţiei sînt alese judicios. Aproape te cuprinde o jenă (pe care chiar ai vrea să i-o mărturiseşti) că nu l-ai creditat îndeajuns, că l-ai bănuit de duplicitate, că nu ţi l-ai asumat drept camarad. Ai în faţă un artist-păpuşar care, cu intuiţie fantastică, exploatează vulnerabilitatea celorlalţi. Finalul, de asemenea, îi aparţine: întocmai unor arahnide-femelă, îşi devorează, nestingherit, partenerul.

***

Mergeţi pe stradă, în amfiteatre, în magazine, pe stadion, pînă şi în biserici. Pe impertinent îl găsiţi mai oriunde. Îl recunoaşteţi după căutătura ageră, figura apretată şi viteza de reacţie. De zăriţi cute pe obrajii săi, aveţi în faţă un exemplar demascat. Dar dat în vileag, schimbă, fără tăgadă, impertinenţa pe linguşeală.