Excesul de bunătate

Dintre toate viciile, contrar tuturor preceptelor biblice, cel mai dăunător e excesul de bunătate. În situaţii-limită, indiferent de natura acestora, cerem blîndeţe, clemenţă, tandreţe, păsuire etc., toate ingrediente care, amestecate, dau o bombă cu ceas. Bombă cu ceas pentru cel care, în diverse circumstanţe, a dat dovadă, pe rînd, sau deodată, de blîndeţe, clemenţă, tandreţe ori păsuire. Bunul samaritean îşi face astfel o poză reuşită cu care crede că i se deschid unele dintre porţile spre Rai. În ochii celorlalţi, e „pîinea lui Dumnezeu”. Cum pîinea este aşa de ieftină şi mai ales că este şi a lui Dumnezeu, nu se dă nimeni în lături de a se înfrupta oricînd, oricît. Astfel, excesul unuia se transformă, treptat, în abuzul celuilalt. Simţuri precum cel al măsurii ori cel al ridicolului nu-şi au locul în gregaritate şi pîinea de care vă vorbeam se transformă într-o ţîţă numai bună de supt pentru veşnicii neînţărcaţi. Cabotini din naştere, abuzivii se gudură cînd situaţia o cere, muşcă atunci cînd sînt în pericol şi se pocăiesc pe patul de moarte. Dacă bunul simţ s-a cuibărit în voi de multă vreme, dovediţi-l în conjucturi oneste! Judiciozitatea vă e singurul adăpost în calea abuzului nestăvilit. Căci în faţa adevărului, pînă şi abuzivul stă pe gînduri înainte să ceară. Chiar dacă ştie că, pînă la urmă, va sfîrşi cerşind.