Dudul negru

*** continuare ****

Ar tăia copacul acela care-l are pe Satana-năuntru’, că mult rău i-a mai făcut. Cîteva veri a ţinut o capră legată de el, şi capra căpătase atîta afurisenie în ea, că nu de puţine ori a pus-o pe bătrînă la pămînt. Într-un an l-a tocmit pe giner-su’ ăl mai tînăr să-l sluţească rău, mai mai s-o usca. Primăvara însă, dudul, din trunchiul său gros, începea să respire iar şi pînă în vară îi creştea o coroană aşa de frumoasă, că părea dintr-un tablou. Semeţ cum era, atrăgea privirile tuturor celor care păşeau ograda moşnegilor. Întîi vorbeau de dud şi apoi se salutau:

- Bre, da’ nu tăiaţi dudul ăsta?
- Dă-l încolo, da’ ce vorbă-i asta? Slăvit să fie Domnul!
- În veci amin. Da’ frumos copac, mătuşă. Şi aşa de frumos se vede de pe linie… Aţi lua ceva bănet pe el dacă l-aţi tăia…
- Taci, Mitrofane, nu mai spune prostii. Dă-te încoa’ la umbră! Nişte acritură vrei? Cu căldurile iestea…

Un merit avea şi copacul ăsta pentru mătuş’ Ileana. Ascundea ograda aşa de bine, că numai căutături răutăcioase reuşeau să afle ce se petrece dincoace de porţi. În schimb, din susul dudului, tot satul părea dezgolit, fără secrete. Numai dincolo de uşile zăvorîte nu vedeau nepoţii, aşezaţi ca la spectacol pe crăcile grase ale copacului, spionînd vecinii, „duşmani” în jocul lor de-a războiul. Şi-aşa-i mai privea cu jind şi drag bunică-sa, că uneori plîngea ca proasta numai uitîndu-se la ei.
„Ce-ai bre, muiere, ce-ai mai păţît acu’?”, o mai lua moşneagul la rost. Ea trăgea baticul pe ochi, ofta lung şi repede-repede s-apuca de treburi. Seara, cînd se-ntuneca de-a binelea, copiii coborau pe rînd din copac, pe cît de stricat le era văzul în întuneric. Baba reîncălzea mîncarea de vreo trei ori pînă să-i adune pe toţi în jurul mesei. Dădea apoi fuga în casa mare, lua măliguţa caldă dintre perne şi se întorcea la fericirile ei, strînse ciorchine în bucătărie.
Cînd tocmai traversa orgada înapoi, bătrînei i se năzări că pe trupul noduros al dudului apăruse o figură stranie, ca un rînjet. Şi pentru că mîinile îi erau ocupate, îşi făcu cruce cu limba. Invidia ei se schimbase, pe nesimţite, în ură.

Va urma