Dudul negru

În alt sat, în alt oraş, o altă bunică, mătuş’ Ileana, îşi aşteaptă cu înfrigurare nepoţii. Odăile sînt primenite, moşneagul ei încă mai mîngîie pietrele ogrăzii, cu măturoiul abia făcut, din pelin verde. Dudul, bătrîn şi el, îşi scutură scoarţa groasă, măcinată de furnici. S-a încăpăţînat să înverzească şi anul acesta. Ce bucuroşi or să fie nepoţii, îşi zice pentru sine bătrîna, şi-şi înghesui palmele firave în buzunarul de la şorţ: „ce-i şi cu copchiii aştia, cum pot ei să iubească la fel de mult şi-un om, şi-un copac…”

Azi a gătit pentru multe guri, dar abia aşteaptă seara, să-i strîngă pe toţi în bucătărie. Ea n-o să vorbească, o să-i asculte, o să-i privească, cît să-i ţină de dor pînă la următoarea întîlnire. O să le dea în fiecare dimineaţă, pînă la sfîrşitul lumii de s-ar putea, cana de lapte cu caimac subţire, feliile de pîine neagră cu magiun. A făcut şi frecăţei cu lapte, ştie că asta le place nepoţilor cel mai mult. Numai aşa le mai fură o sărutare zburdalnicilor, pe lîngă cele două: una la sosire şi una la plecare. Cîteodată, ar tăia dudul numai din invidie…

*** Va urma ****