Excesul de nelinişte

Retragerea în munte. Atît i-a mai rămas după ce şi-a epuizat muniţia de răbdare, simpatie, de compasiune, de muncă, de viaţă. Destinul îl trage din nou de mînecă şi-l împinge spre panta sihăstriei, de unde n-ar fi trebuit să plece niciodată. Încăpăţînare adolescentină! Să lase tihna pustietăţii pentru carcera trăirii printre ceilalţi… Le vedea răsucite, ca-n Alchimistul, ca şi cum nu privirea se oglindeşte într-un ochi de apă, ci limpezirea apelor caută ochii în care să se zărească. Şi nici măcar nu citise cartea… Acum a revenit însă la poteca lină, neşerpuitoare, ce-l va duce să-şi găsească Liniştea. Ea-l aşteaptă acolo – cum altfel decît liniştită? – sorbind dintr-un ocean de tăcere. Nu-l va certa, n-a făcut-o niciodată, n-ar avea de ce să înceapă chiar acum, cînd el vine după o înfrîngere… O să-i reproşeze mai tîrziu, cînd se va mai întrema. Dar dacă iar va pleca pe nesimţite? Ridică din umeri, necăjită că nu-i pricepe nicicum neastîmpărul.

***

El încă n-a venit, dar pentru prima oară, cuprinşi de nelinişte, se gîndesc unul la celălalt.

Căldură mare, mon cher Marin…

Azi, ora 18.55

Nea Marin: Ce faci?
Eu: Am ieşit şi eu la o ţigară…
Nea Marin: Păi îi bine, că şi eu mai bine stau aici decît în casă, e-atît de cald la mine la etajul doi… Am pornit şi hota şi tot nu se face răcoare.

Azi, ora 19.25

Nea Marin: Ce faci?
Eu (uşor contrariat): La ţigară…
Nea Marin: Păi îi bine, că şi eu mai bine stau aici decît în casă, e-atît de cald la mine la etajul doi… Am pornit şi hota şi tot nu se face răcoare.

Laurii şi balaurii
Excesul de ponoase vs. penuria de foloase

Cuminţenia, în sensul particular al unei decenţe comportamentale, e o tîmpenie. O tîmpenie pe care unii şi-o asumă în ideea respingerii afişării ostentative, în ideea evitării unor ipostaze în care competenţele să le fie arătate public cu degetul şi, în final, aplaudate. Cei cuminţi preferă faptele. Cu viaţa – atît personală, cît şi profesională – trăită în surdină. Tîmpenia lor nu constă în faptul că nu-şi urlă meritele pe străzi, ci în acceptarea însoţirii lor prin viaţă de jeguri umane, zgomotoase, triumfătoare şi mereu aplaudate. Asocierea cu aceştia e absolut devastatoare. De-ai avut cîndva vreun merit şi l-au asumat fără jenă. De ai greşit cîndva, au avut grijă să nu le pătezi gulerul cămăşii de intelectuali feroce. De le-ai cerut sfatul, au mimat înţelegerea. De nu l-ai cerut, te-au umilit public. De-au dat de greu, te-au scos vinovat. De-au dat de bine, s-au înfruptat singuri din bucuria ta. Ei foloasele, tu ponoasele. De-au simţit că te ridici la înălţimea lor, te-au schilodit numaidecît. Se culcă pe laurii tăi, ca să le fie odihna mai plăcută. Din acei lauri din care primeşti două frunze pe săptămînă. Să-ţi fie tîmpenia uşoară.

***

Obrăznicia, în sensul particular al unei indecenţe comportamentale, e tot o tîmpenie. O tîmpenie pe care puţini (au rămas cei care) nu şi-o asumă.

Sex pe toate drumurile

Interzis femeilor pe motociclu!

Aveţi grijă să folosiţi cauciucuri noi, mai ales prin oraş, avînd în vedere cît de „umblate”-s drumurile. Deh, e şi mai ieftin, 20 de lei. La europeană vă ţine cît pentru două ture. Adrenalină? Sigur. Senzaţii tari? Doar de la scaun. Orgasm? Vreţi cam mult pentru 40 de lei.  Hai, valea!

Excesul de rostire

Ne agăţăm de „momente prilenice” ca să facem declaraţii: de dragoste, de ură, de prietenie, de înţelegere, de compasiune. Un fel de „s-a umplut paharul” care, cumva, ne legitimează să-l vărsăm în public. Copilăria m-a învăţat însă că iubirea, tristeţea, bucuria sau ura trebuie să fie mereu silenţioase, în sensul că nu trebuie să se consume zgomotos, ca berea la birt. Aşa ne-ar rămîne întotdeauna ceva de spus, aşa am deprinde, în acelaşi timp, să rostim mult în cuvinte puţine. Reversul nu e însă obligatoriu, pentru unii nevoia de cuvinte depăşind înţelegerea prin tăcere. Ce-ar fi dacă am înlocui momentele de reculegere, eminamente silenţioase, cu aplauze tumultoase? Ce-ar fi dacă am prefera filmul mut scenariilor ticsite de sunete multicolore? Ce-ar fi dacă am rînji cînd în jurul nostru toţi afişează lacrimi? Poate n-ar fi nimic. Poate ne-am primi eticheta insanităţii pe care ne-am purta-o mîndru, sau am înlătura-o numaidecît, revenindu-ne în „simţiri”.

Recunosc ura, iubirea, tristeţea, bucuria, compasiunea, prietenia tocmai atunci cînd nu-mi sînt rostite. A le declara e întotdeauna semn de slăbiciune şi de îndoială.