Distribuie dacă ţi-a plăcut

Avem şi dovada că, spre deosebire de o fotografie, o prăjitură nu face cît 1000 de cuvinte

Distribuie dacă ţi-a plăcut

În perioadele în care am de corectat kilograme întregi de lucrări de-ale studenţilor, erorile de scriere pe care aceştia le comit ajung să mă irite suficient de tare încît să nu mai pot purta conversaţii cu amici de-ai mei fără să le reproşez orice greşeală făcută în exprimare, oricît de nesemnificativă ar fi aceasta. Orice cuvînt accentuat greşit e negreşit amendat, pentru orice incoerenţă discursivă solicit imediat lămuriri, ba chiar discuţiilor pe Messenger ori conversaţiilor la telefonul mobil le aplic corecţii spontane. Prin urmare, m-am procopsit de la o vreme cu o nouă etichetă, care mi-a fost pusă, mai în glumă, mai în serios, de cei care-mi cunosc maniile cu privire la vorbirea corectă şi scrierea corectă în limba română – „Grammar Nazi”. În consecinţă, nazistului de/din mine i se par inadmisibile virgulele între subiect şi predicat, care înseamnă că cel care greşeşte transferă, în scris, o pauză nenecesară şi specifică oralităţii (pauză de respiraţie sau chiar pauză de gîndire, atunci cînd autorul nu ştie ce anume urmează să spună şi trebuie să-şi clarifice ideile), ortografierea fonetică eronată (adegvat în loc de „adecvat”, cologviu în loc de „colocviu”, doctorant în loc de „doctorand”, obţiune în loc de „opţiune”), dar şi grosolăniile lingvistice de genul „conştinţă”, „crează”, „înnoată”, „înnec” şi multe, multe altele care ar ocupa prea mult din spaţiul alocat acestui text care nu-şi propune să fie un inventar de greşeli ortografice, ortoepice ori de punctuaţie. Mai degrabă, aş vrea să semnalez aici că multe dintre aceste gafe scot la iveală alte carenţe – cu rădăcini adînci – pentru care tratamentul e tardiv: cultură generală precară, ignoranţă ori lipsa oricărei curiozităţi intelectuale (ca atunci cînd îl invoci, de exemplu, pe filosoful Pico della Mirandola, scriindu-i numele „Pico de la Mirangola”). În fine, nici nu reuşesc să-mi dau seama dacă este vorba de o chestiune de obraz (gros, fireşte) sau pur şi simplu, de nepăsare. Am acceptat, resemnat, dispariţia lui „pe care” din exprimare, la fel cum am acceptat folosirea improprie a „locaţiei”. Mai trag speranţă că acordul încrucişat va dăinui şi în generaţiile ce va să vie, că scrierea cu semne diacritice va ramîne (sau va deveni, acolo unde nu e) obligatorie în spaţiul universitar, că pluralul substantivelor, din pricina unui precedent nefericit, nu va ridica nimănui problemuri.

În cazul în care toate acestea nu vor evolua astfel, îmi doresc să nu-mi pierd simţul umorului, la fel cum unora le doresc să nu-şi piardă simţul limbii, iar altora simţul ridicolului. Desigur, s-ar putea, totuşi, să-mi doresc prea mult…

PS: Dacă vreţi să ştiţi cum arată şi ce face un Grammar Nazi, vizualizaţi sketch-ul de aici, creat de College Humor.

Distribuie dacă ţi-a plăcut

Limba noastră-i o corvoadă

În acest context fremătător — al manifestaţiilor de stradă care au cuprins, oieşte, întreaga Românie — circulă diverse mesaje care invită la proteste. Un astfel de mesaj am primit azi dimineaţă pe telefonul mobil (de două ori chiar) şi-l voi reda în continuare:

„Daca esti roman si vrei sa pui umarul la salvarea natiuni de hoarda tatara PD, numit si PDB (Partidul Dijma Biruri), vin-o la primarie la h19 sa stirpim plaga portocalie, participa la schimbarea inevitabila. Da mai departe sms-ul si alaturate”

Înainte să-mi reproşaţi că ţara arde (respectiv nişte huligani n-au prea înţeles ce e ăla protest şi s-au apucat de vandalizat prin oraşe) şi baba se piaptănă (respectiv mie îmi arde de limba română cînd adevăratul patriot iese în stradă), cîteva observaţii, fără să-mi propun să tai din elanul celor care consideră oportune (şi necesare) mişcările de protest de zilele acestea:

♦Nu sînt roman, ci român;
♦Pentru că nu pot pune umărul la salvarea naţiunii (cu doi de „i”), pun umărul la salvarea limbii române;
♦Şi ce treabă ar avea romanii cu tătarii, anyway?
♦O întrebare: de ce doar „vin-o” şi nu şi „particip-a”?
♦Altă întrebare: păi dacă schimbarea e inevitabilă, eu la ce să mai vin?

Şi, pe final, ca să vă conving de bunele-mi intenţii, lansez şi eu un mesaj: române, alătură-te! Iar celui care a formulat mesajul iniţial: nota patru, stai jos! Că bine le mai zicea Mateevici: „Limba noastră-i o comoară, în adîncuri înfundată”… Eu zic să ne apucăm de săpat.

Distribuie dacă ţi-a plăcut

Ştiţi poveştile alea în care eroul se porneşte la drum şi merge-aşa bine-mersi pînă dă de-o răscruce. Şi le mai ştiţi şi finalul fericit, cînd el, eroul, găseşte mijloacele care să-l ajute să depăşească toate piedicile din calea-i şi să-şi îndeplinească misiunea. Astea sînt însă basmele. În lumea reală – aia cu şefi ordinari şi exploatatori, colegi de serviciu oportunişti, salarii prea mici cît să-ţi permiţi luxul de a mînca, o dată pe lună, în oraş, cu linguşeli, pupat întîi în cur şi apoi pe obraz –, dacă apuci pe drumul nepotrivit rişti să ajungi într-un punct mort sau, cum s-ar zice mai pe româneşte, într-o fundătură. Din acest moment, încep procesele de conştiinţă: n-am interpretat bine semnele de circulaţie de-am ajuns aici? Am intrat cumva pe contrasensul vieţii mele şi mă îndrept, cumva, spre un capăt pe care-l credeam îndepărtat? Mi s-a suspendat cumva permisul de a circula liber prin viaţă şi doar eu sînt singurul care încă nu ştiu că mă aflu în ilegalitate?

Dacă unele din aceste întrebări vă macină, e timpul să schimbaţi macazul (a se înţelege prin asta locul de muncă, stilul de viaţă, poate chiar, în cazurile grave, aşa-zişii prieteni, oraşul sau ţara de reşedinţă), să radeţi tot şi să începeţi de la zero, adică să vă smulgeţi cu tot cu rădăcini dintr-un loc ce s-a dovedit nociv pentru dumneavoastră şi să căutaţi terenuri fertile, unde să puteţi înflori. Întrebări, totuşi, rămîn: cîţi dintre noi au avut sau au curajul să facă asta şi cum şi au fost şi sînt ei judecaţi pentru o asemenea „îndrăzneală”?

Distribuie dacă ţi-a plăcut

Excesul de simplitate

Viaţa poate fi trăită şi simplu, fără excese. Şi mi-a luat cam mult – 30 de ani de-acum – să-mi dau seama de asta. Mi-am omorît treptat viciile, dar nu înainte să le aştern din minte şi trăiri pe o foaie (electronică) de hîrtie. Nu de alta, dar orice biografie a înstrăinării merită consideraţie necondiţionată, tocmai pentru că e vorba de hotărîri întru schimbare ce provoacă spasme întregii fiinţe, şi nu de decizii răstălmăcite a doua zi, doar pentru că n-ai putut să judeci şi să vorbeşti serios. Aşa că îmi crucific apucăturile rele şi le las la putrezit, sperînd ca mirosurile lor pestilenţiale să mă facă să cred că nu am luat decizia greşită. Gata cu visul amăgitor al fericirii şi al soarelui care poate fi purtat, cu convingere, în rucsac şi eliberat de fiecare dată cînd nori de necaz îţi dau tîrcoale. E mult mai practică o umbrelă. Gata cu spaima că ai să-ţi dezamăgeşti iremediabil Aproapele, cînd îţi poţi foarte uşor alina angoasele cu dezamăgirile celorlalţi. Gata cu pragurile de sus ce nu pot fi atinse şi de care cel mult te poţi lovi. Ştia ea vulpea de ce strugurii inaccesibili trebuie să fi fost acri. O existenţă poate fi, deci, mai simplă şi poate chiar mai agreabilă, în dozajul potrivit. Iar simplitatea, înţeleasă aici ca mod de viaţă necomplicat, înlocuieşte temporar nebunia, însă nu şi riscul insanităţii, căci simplitatea impusă în exces e artificialitate şi, ca orice lucru forţat, sfîrşeşte prin a rupe, ireparabil, băierile spiritului.

Aşa că, pentru anul ăsta, mi-am propus ca unitatea de măsură a vieţii să fie clipa şi nu proiectul pe termen lung. Cu alte cuvinte, pe termen scurt, mi-am propus să trăiesc. Rămîne să văd şi cît îmi va fi de simplu.