Huh?

Ilnica Vandici (moderatoarea): Laura, ţie ce fel de bărbaţi îţi plac?
Laura Olteanu (?!): Mie îmi plac bărbaţii foarte masculini (…) gen Cătălin Botezatu.

Huh?

Reporter: Andreea, cum e să pozezi din nou în lenjerie intimă?
Andreea Tonciu: Foarte bine, îţi dai seama, fac asta de mică!

Nu, nu ştiu cine e Andreea Tonciu. E pe televizoarele noastre şi se dezbracă de mică, atîta ştim sigur.

Şi noi, ca oamenii

Nu cred să fi întîlnit vreodată vreun om mulţumit. Adică să-l ştiu că nu are motive să se plîngă şi că nici n-o face, nici măcar ascuns de ochii celorlalţi, prin vreun ungher. Un regret tot trebuie să existe pe undeva, să-l facă pe român autorul vreunui reproş pentru ceva sau cineva. Pînă la un punct, ar fi bine, ar fi un semn de sănătate mintală, de spirit ager, de gîndire critică şi, finalmente, de viaţă. Dar, în momentul în care te transformi într-un monstru veşnic nemulţumit, lucrurile par să iasă din matca lor firească. Constat, uitîndu-mă în diverse direcţii, că românul şi-a făcut o religie din a (se) plînge. Studentul e necăjit de prea multe teme ale profesorului şi de explicaţiile deseori echivoce ale acestuia, profesorul e necăjit de impertinenţa studentului, de obrăznicia sa socială, de lipsa lui de originalitate şi de interes. Părinţii îşi mustră copiii pentru că refuză să le devină sprijin, acum cînd se apropie ceasul greu al bătrîneţii. Copiii îşi reneagă părinţii, reproşîndu-le copilării înţesate de reguli, regulamente, lipsite de magia şi inocenţa jocului. Prietenii îşi duşmanii îşi ascut, pentru bătălii finale, pumnalele ţinute ascuns la spate. Îndrăgostiţii sînt şi ei nemulţumiţi şi nu se pot hotărî asupra unei chestiuni: cine-a dat primul sărutul de „bună dimineaţa”?

Ce bine-ar fi dacă ne-am opri în loc şi, odată cu noi, să se oprească şi timpul! Şi atunci cînd ceasul a stat, să stăm şi noi, aşa cum ne va fi prins vremea, şi să ne gîndim unde sînt (sau cum să le  recuperăm pe) cele care cîndva ne făceau mulţumiţi. Parcă aş vrea, pînă mor, să întîlnesc şi oameni mulţumiţi.

Constatări

M-am întîlnit zilele trecute cu o fostă colegă de facultate, pe care n-o mai văzusem şi care nu mă mai văzuse de la absolvire, adică din 2005. „Dar nu te-ai schimbat deloc! N-ai îmbătrînit nici o secundă”.

Prietenii noştri decid, pe rînd, să se căsătorească şi / sau să devină părinţi. Noi încă mai copilărim.

Am burtă.

Ăsta e al XXI-lea an de cînd tot merg la şcoală.

Teza de doctorat nu se scrie singură.

Singurul lucru pe care-l mai aştept de la viaţă e pensia.

În cazul unor oameni, cu cît eşti mai apropiat (spaţial) de ei, cu atît eşti mai îndepărtat (afectiv).

Aş prefera să plouă.

Excesul de cunoaştere
„Exegeţilor” mei

Există oameni care, de îndată ce le-ai încredinţat gînduri care ţie îţi erau mai aproape de suflet, pretind apoi că ştiu totul despre tine, că ei „văd” dincolo de aparenţele afişate, că ei „citesc” mesajele care nu se spun direct. Să fim serioşi: nu văd şi nu citesc nimic! În ceea ce mă priveşte, faptul că sînt o persoană sociabilă nu înseamnă că sînt şi o persoană transparentă, că prin mine se poate citi şi ce scrie pe zidurile Palatului Culturii şi că îmi pun viaţa pe tavă primului venit la masa poveştilor. Eu doar sînt dispus, în virtutea şi de dragul dialogului, să ofer din experienţele proprii, să vin cu propriul exemplu, pentru a întări sau contra-argumenta anumite situaţii. Mie, cel puţin, mi se par mai lucrative astfel de discuţii decît cele în care metafora vieţii e un măr cu o coajă aurie, în care colcăie viermi, viermi care sîntem noi, oamenii, oameni care, adică viermi care, de la un moment dat începem să ne mîncăm unii pe alţii pentru că… căcat! Ei, bine, altora nu ştiu cît de profitabile li se par, dar cu siguranţă li se par confesiuni de prim rang, adică de cinci stele, adică informaţie „top secret” care fac din ei camarazii tăi, adică cei cărora tu le poţi spune totul, cei cărora ei le pot spune totul. Şi de multe ori, chiar dacă nu sînt atît de naiv cît să cred că mi se spune totul, mi se spun multe. Din gentileţe, ascult şi, în funcţie de interlocutor, empatizez sau mimez empatia. Însă niciodată nu confund sau suprapun realitatea mea cu realitatea celor cu care stau de vorbă şi nici nu dau de înţeles că ceea ce mi-au spus vor face din mine un prieten de nădejde doar pentru că mi-au mărturisit, la un pahar de vorbă şi/sau băutură, din durerile proprii. Cel mult îi pot înţelege, compătimi, sfătui. Şi fac asta pentru că ei m-au căutat pe mine, mi-au căutat vorba, mi-au căutat sfatul, înţelegerea ori compătimirea. De fiecare dată, în funcţie de nevoi şi posibilităţi, le-am oferit. Însă niciodată nu le-am cerut înapoi, pentru că nimeni nu mă cunoaşte într-atît încît să-şi permită un adjectiv care să mă caracterizeze. Sînt mai mult decît un text pe o foaie de hîrtie.